REVERENȚĂ, reverențe, s. f. 1. Închinăciune, plecăciune, în semn de respect; temenea. Ea se desprinde de brațul lui și face o reverență pentru care s-a chinuit acasă îndelung. CAMIL PETRESCU, O. I 349. Întrebatul făcu o reverență plină de recunoștință. ANGHEL-IOSIF, C. L. 148. Mersi... zise domnul Georges, cu o frumoasă reverență. HOGAȘ, M. N. 39. 2. Respect, considerație, stimă. (Atestat în forma învechită reverință) Acesta-i omul care arde de dorință Ca să vă înfățoșeze adînca sa reverință. NEGRUZZI, S. III 96. ◊ Pronume de reverență (sau de politețe) = pronume personal de pers. 2 și 3, întrebuințat în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm. Dumneata și dumneavoastră sînt pronume de reverență. – Variantă: (învechit) reverință s. f.