RETORICĂ s. f. Arta de a vorbi frumos; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. V. oratorie. Coconi îmbrăcați în catifele deprindeau retorica cu zîmbete fine și gesticulații alese. SADOVEANU, O. VI 411. ◊ Figură de retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peiorativ) Declamație emfatică, elocvență seacă și afectată; mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul. Ceea ce ei afecționează mai mult în polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat și că au furat; educațiunea și retorica lor se învoiește foarte bine cu asemenea acuzațiuni, căci ele convin politicei și aspirațiunilor de cari sînt conduși. GHICA, S. 143. – Variantă: ritorică (DACIA LIT. 36) s. f.