REPORTAJ (< fr. reportage) Specie a jurnalisticii, caracteristică prin relatarea de fapte reale, informații de călătorie, fie în coloanele unor cotidiene sau periodice, fie în volum aparte. Dezvoltîndu-se odată cu apariția presei moderne, alături de literatura memorialistică, de amintiri, jurnale de călătorie, reportajul literar, mult discutat, de unii respins ca un gen hibrid, iar de alții acceptat, pe drept, ca o modalitate literară a publicisticii, se încadrează în literatura de frontieră, la granița dintre document și literatură. Esența reportajului constă în raportul dintre faptul real, autentic și literatură, iar însușirile sale literare se află în tendința de epicizare și personalizare a faptelor autentice, relatate. Autenticitatea creează cadrul. Centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificația lui. Prin aceasta, reportajul devine literatură. Totuși, reportajul este condiționat de exactitatea faptului contemporan, ceea ce îl defavorizează, neadmițindu-i-se alunecarea în ficțiune, ca în proza epică. Narațiunea, dialogul, construcția, distribuirea de accente sînt folosite în reportaj și acestea îi conferă valori literare. Narațiunea organizează faptul artistic și-l luminează pînă la funcții simbolice (Un om a trecut munții de Geo Bogza). Reportajul este ilustrat în literatura noastră de Geo Bogza (Țara de piatră, Cartea Oltului, Oameni și cărbuni din Valea Jiului). Ex. Da la Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniță. E cel mai bun mijloc pentru a ajunge în Țara Moților. Cei aproape o sută de kilometri, mocănița îi face cam în cinci ore... În trenul acesta, încă înainte de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mîncînd un măr, și felul cum moții privesc munții. Pe urmă n-am mai văzut nimic atît de adînc, de revelator. Așezați pe băncile de lemn ale vagonului, moții priveau munții. Erau colțuroși, prăpăstioși, acoperiți de zăpadă, tari, de gresie, crescuți din stînci aspre și învălmășite. Moții îi priveau tăcuți, pe gînduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau și se deschideau, lăsînd să se strecoare munții înăuntru, în fîșii subțiri, ca și cum ar fi fost o băutură rară pe care voiau s-o guste cît mai îndelung... Femeia a a început să mănînce mărul. Mari actrițe ale lumii, unde sînteți, s-o vedeți pe această țărancă, pe această femeie din Țara Moților, mîncînd un măr? Mînca? Mînca! Dar în același timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu dumnezeu. Întîi a luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admirație și bucurie, puțin tristă, puțin amară, în fața acelui lucru pe care-l avea în mînă..." (GEO BOGZA, O femeie mănîncă un măr)