REFUTÁRE, refutări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a refuta și rezultatul ei; refutație. – V. refuta.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Joseph | Semnalează o greșeală | Permalink

REFUTÁRE s.f. Acțiunea de a refuta; refutație. [< refuta].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REFUTÁRE s. (livr.) refutație.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

refutáre s. f., g,-d. art. refutării; pl. refutări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

REFUTÁ, refutez, vb. I. Tranz. (Franțuzism înv.) A combate o afirmație, o teorie etc. prin argumente puternice. – Din fr. refuter, lat. refutare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A REFUTÁ ~éz tranz. livr. (afirmații, teorii etc.) A combate cu argumente puternice. /<fr. réfuter, lat. refutare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

REFUTÁ vb. I. tr. (Liv.) A combate cu argumente temeinice. [P.i. refutéz. / < fr. réfuter].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REFUTÁ vb. tr. a combate cu argumente temeinice. (< fr. réfuter)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

refutá vb., ind. prez. 1 sg. refutéz, 3 sg. și pl. refuteáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink