RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la cedarea unor bunuri (cai, vehicule, locuințe, alimente etc.) pentru nevoile armatei sau ale unor anumite autorități. Nu se putu răbda să nu-i mîngîie coama. Hei... de bună-seamă ești din rechiziție. CAMILAR, N. II 453. L-au luat pe taică-meu cu carul la rechiziție. STANCU, D. 214. ◊ Loc. adj. De rechiziție = luat, procurat pe cale de rechiziție, rechiziționat. Într-o căruță de rechiziție, prinsă ca de pe gîrlă, Milescu se-ntorcea de la cuartierul general de la Poiana la Băilești. D. ZAMFIRESCU, R. 201. ◊ Expr. A lua (ceva sau pe cineva) pe cale (sau ca) de rechiziție = a lua cu forța, vrînd-nevrînd. În dreptul lui Capșa, întîlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție. CARAGIALE, S. N. 203. – Variantă: rechizițiune (ODOBESCU, S. III 578) s. f.