RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. 3. (Înv.) Șir de persoane. – Din fr. rang.

rang¹ sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 250 / V: (îvr) ~ă / Pl: ~uri / E: fr rang] 1 Loc ocupat de o singură persoană sau de o instituție într-o ierarhie, după criteriul importanței funcției etc. 2 Treaptă ierarhică socială Si: grad (27). 3 (Îla) De ~ul întâi sau de primul (sau al doilea etc.) ~ De calitatea întâi (sau a doua etc.). 4 (îal) De gradul întâi. 5 Grad militar. 6 (Frî) Șir de persoane. 7 (Îs) Lojă de ~ul întâi (sau al doilea) Lojă din rândul situat imediat deasupra parterului (sau din rândul al doilea). 8 (Mat; îs) Unitate de ~ul întâi Unime. 9 (Lin) Loc pe care îl ocupă un cuvânt, un fonem etc. în ordinea frecvenței.

RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. 3. (Franțuzism înv.) Șir de persoane. – Din fr. rang.

RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de o persoană (sau de o instituție) într-o ierarhie, după criteriul importanței, funcției etc. Zîmbea cu un fel de prietenie stăpînită, cum se cuvenea rangului său. VORNIC, P. 228. Și s-așează toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Critica s-a ridicat la rangul unei producții... de multe ori mai însemnată chiar decît opera care se critică. VLAHUȚĂ, O. A. 230. 2. (În expr.) Lojă de rangul întîi = lojă din rîndul situat imediat deasupra parterului. Ipotecă de rangul întîi = prima ipotecă instituită asupra unui bun (urmată de alte ipoteci). 3. (Franțuzism învechit) Șir de persoane. Și-n rangurile rupte zbor glonții vîjîind. ALECSANDRI, P. II 158.

RANG s.n. 1. Loc ocupat de o persoană sau de o instituție într-o ierarhie. ♦ Treaptă, situație socială. 2. Clasificare a navelor potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (Mat.) Locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. [< fr. rang].

RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie. ◊ treaptă, situație socială. ◊ locul ocupat în ierarhia unui pachet de cărți de joc de către fiecare grupă a câte patru cărți cu aceeași cifră sau față (ași, valeți, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (mat.) număr natural care indică poziția unui termen într-un șir. ♦ (lingv.) ~ de frecvență = loc ocupat de un cuvânt, fonem etc. în ordinea frecvenței, organizată descendent. (< fr. rang)

RANG ~uri n. 1) Treaptă într-o ierarhie (administrativă, diplomatică sau militară) după importanța funcției. ◊ De prim ~ de categoria sau de calitatea întâi. 2) mat. Număr care arată locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. /<fr. rang

rang n. 1. loc ce ocupă cineva în stima oamenilor: scriitor de primul rang; 2. clasă socială: a ocupa un rang distins; 3. grad de tărie, de importanță, a unei corăbii de răsboiu.

*rang n., pl. urĭ (fr. rang, d. vgerm. hring, ngerm. ring, cerc, inel. V. a- și de-ranjez). Rînd, clasă, treaptă, grad: otel, vapor, lojă, scriitor de primu rang: un înalt rang social. A umbla după rangurĭ, a căuta să ocupĭ o treaptă maĭ înaltă în lume.

rangă² sf vz rang¹

rânc [At: DR. III, 768 / V: ~ng, ~ngi / Pl: ~nci / E: ns cf râncaci] 1-2 sm, a (Reg) (Animal) râncaci (1). 3 sm (Dep) Om fără copii Si: steril, sterp.

râng sm vz rânc¹

rângi¹ sm vz rânc¹

rîncácĭ și (Ban. Olt.) rînc adj. m. (lat. remicosus, ernios. D. rom. vine rut. ryngać, id.). Răŭ castrat, castrat pe jumătate: cal, boŭ rîncacĭ. – Și rîncăŭ (Mold.) și rîncáș: un rîncaș nebleznic strica liniștea cireziĭ (ziaru Epoca, 5, 97). V. scopit.

rang s. n., pl. ranguri

rang s. n., pl. ranguri

rang s. n., pl. ranguri

rangă s. f., g.-d. art. răngii; pl. răngi

RANG s. v. rând, șir, șirag.

RANG s. 1. v. titlu. 2. v. demnitate. 3. grad, poziție, situație, treaptă, (înv.) stepenă. (~ul cel mai înalt în ierarhia socială.) 4. v. ierarhie. 5. v. condiție. 6. v. funcție. 7. v. categorie. 8. categorie, ordin. (De prim ~.)

RANG s. 1. demnitate, titlu, (înv.) spiță, stat. (I-a acordat ~ de baron.) 2. demnitate, poziție, treaptă, (înv.) cin, dregătorie, ifos, orînduială, ședere, vrednicie. (Ocupă un ~ înalt în stat.) 3. grad, poziție, situație, treaptă, (înv.) stepenă. (~ cel mai înalt în ierarhia socială.) 4. ierarhie, nivel, scară, stare, strat, treaptă. (~ social.) 5. condiție, stare, teapă, treaptă, (pop.) mînă, seamă. (Sînt de același ~.) 6. funcție, grad, (înv.) ridicare. (Are ~ de director.) 7. categorie, clasă. (Restaurant de ~ I.)

rang s. v. RÎND. ȘIR. ȘIRAG.

rânc, rânci, s.m. (reg.) (animal) râncaci; (deprec.) om fără copii, steril.

RANG, Henri (1902-1946, n. Iași), călăreț român. Medalie olimpică de argint (Berlin, 1936, la „Marele Premiu al Națiunilor”). A făcut parte din „echipa de aur” a României în perioada 1935-1940.