Radu De veche tradiție în onomastica noastră, frecvent și cu largă răspîndire, Radu face parte dintre numele pe care românii le-au împrumutat de la slavi (dată fiind popularitatea de care s-a bucurat mai ales în regiunile sudice ale țării, trebuie luată în considerație în primul rînd influența slavă de sud, bulgară și sîrbo-croată). Aparținînd fondului antroponimic slav, numele în discuție este la origine un hipocoristic de la personalele compuse cu elementul rad- „bucuros” (ca în bg. radost, rus. radosti „bucurie”): Radomir și Radimir (pentru semnificația lui -mir, → Cazimir), Radoslav și Radislav (slava „glorie”, de aici și rom. slavă), Liuborad (liub- „iubire, dragoste”) etc. Atestat pentru prima oară în documentele Țării Românești la 1351, Radu este cu siguranță mult mai vechi decît primele acte care s-au păstrat pînă astăzi, o dovadă concludentă în acest sens fiind frecvența deosebit de mare cu care apare în perioada veche. Dacă luăm în considerație fem. Rada (prima purtătoare a acestui nume în documente este mama domnului Radu cel Mare), compusele Radomir (prima atestare în anul 1389), Radoslav (din 1392), derivatele Rădei (din 1469), Rădiniță, Raicul (din 1495), ajungem la concluzia că din cele 98 de persoane care apar în actele muntenești din sec. 14-15 (este vorba de numele care încep cu R-), 80 purtau un nume ce aparține temei Rad- (numai Radu erau 64 de persoane!). Deosebit de numeroase sînt derivatele din Rad-, împrumutate sau create pe teren românesc: Radeș, Radan, Radeț, Radici, Radina și Radna (cunoscute și cu valoare toponimică), Radoe, Radoiță, Rados, Radoță, Radovan (în toponimie, Radovanu), Rădac, Rădaia, Daia (și în toponimie), Dăița, Rădea, Rădei, Rădel, Rădicu, Rădilă, Rădin (din toponimul Rădinești), Rădița, Rădișor, Rădocea, Rădoica, Doică (de aici Doicești), Răducu, Ducu, Răducă, Răducan, Răducea, Răduică, Duică, Rădulea (acesta a fost apropiat de germanicul Radwulf, → Raul, lucru inadmisibil pentru onomastica noastră), Răduleț, Rădulin, Răduș, Răduț, Duță etc. Dintre numele amintite, numeroase sînt și astăzi folosite ca prenume, celelalte putînd fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie (de ex. Rădăuți este tot un derivat din Rad-). Situîndu-se mereu printre numele frecvente, Radu a avut o perioadă de regres prin sec. 18-19, cînd în inventarul prenumelor noastre încep să pătrundă tot mai multe neologisme. Radu și derivatele sale fiind prin excelență laice, nu trebuie trecută cu vederea nici concurența numelor calendaristice, care au eliminat cea mai mare parte a numeroaselor nume de origine slavă (mai ales hipocoristice). Elementul hotărîtor al persistenței în timp a lui Radu este fără îndoială tradiția, extrem de puternică și în domeniul antroponimiei; folosit inițial probabil în familiile boierești, devenit nume specific voievodal în Țara Românească (între c. 1377-1669 a fost purtat de nu mai puțin de 12 domni) și aureolat de legendă prin figura lui Radu Negru „descălecătorul de țară”, prenumele în discuție își recapătă vechea strălucire în secolul nostru, alături de → Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Vlad etc., astăzi la modă datorită capacității de a evoca trecutul glorios al strămoșilor noștri. ☐ Bg. Rad, Rado, Radan, Radei etc., compusele Radislav, Radoslav, Radomir, rus. Radim, Radimir, Radislav, Radmila, Radomir etc., magh. Rado (în unele cazuri poate fi de origine germanică), Radiszlo, Radomir, Radvany etc. ☐ Cei 12 domni ai Țării Românești sînt: Radu I, c. 1377 – 1388, Radu II Chelul, Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Radu de la Afumați, Radu Rădica, Radu Paisie, Radu Ilie, Radu Mihnea, Radu Șerban, Radu Iliaș și Radu Leon; demni de menționat mai sînt cronicarii munteni Radu Greceanu și Radu Popescu, pictorul de biserici Radu Zugravu etc. ☐ Un cunoscut personaj al literaturii române interbelice este Radu Comșa, eroul romanului Întunecare de Cezar Petrescu.