păcurar, -i, s.m. – Păstor, cioban. Până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, iar în regiunea extracarpatică se folosea exclusiv termenul de cioban (ALR 1956: 394). La sfârșitul sec. XX, s-a generalizat în rom. termenul de cioban. „Păcurarul de regulă de cu mic începe viața de păcurar, îngrijind mielușei, apoi trecând la oile sterpe și sfârșind la oile cu lapte. Cea mai mare distincție e cea de vătav” (Bârlea 1924 II: 462). – Lat. pecorarius; Cuvânt rom. preluat în magh. (pakulár) (Macrea 1970: 20; Bakos 1982).