PÎRĂU, pîraie, s. n. 1. Apă curgătoare mică, rîu mic care, de obicei, se varsă într-un rîu mai mare. Pe ici, pe colo, pîraie lucii curgeau pe sub sălcii tăcute, încremenite în mîhnirea singurătăților. SADOVEANU, O. I 12. În vale văd căscioara cu streașină de brad; Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Oltule, Oltețule! Seca-ți-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. Pînă nu ajungi la pîrău, să nu ridici poalele ( = nu te pripi). 2. Fig. Cantitate mare; șiroi. Un pîrău de sînge țîșni. SADOVEANU, O. I 304. De lacrimi pîraie Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz. MACEDONSKI, O. I 15. Și vărsînd pîrău de lacrămi din ochi, au mulțămit cu înduioșare. DRĂGHICI, R. 35. – Pl. și: (regional) pîrăie (CREANGĂ, A. 125). – Variante: pîrîu, pîrîuri (ALECSANDRI, P. P. 156), părău (EMINESCU, N. 7) s. n.