PUICĂ, puici, s. f. 1. Pui de găină de parte femeiască, găină tînără, care abia a început a oua. Cînd își aducea ea aminte de puicile cele nadolence și baghete, de vinișorul din cramă, de răsipa ce s-a făcut. crăpa de ciudă. CREANGĂ, 6. A. 135. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ Expr. A face (sau a-i face cuiva) mîna (sau piciorul) puică = a strînge (sau a face să se strîngă) vîrfurile degetelor laolaltă. Încălță niște cipici de-i făcea piciorul puică, ISPIRESCU, la TDRG. 2. Fig. Termen de dezmierdare pentru o fetiță, o fată, o femeie iubită. Ceea ce-mi spui, puica mamii, era să ți-o spun eu mai înainte. ISPIRESCU, L. 54. Iată! hora se-nvîrteste... Vină, puico, vină. ALECSANDRI, P. A. 57. Vai de biata inimioară, Ca și lunca geme, zbiară, Pentru-o puică bălăioară. id. P. P. 225. 3. (Mold.) Boabă rămasă neînflorită cînd se prăjește porumbul pentru a face floricele (2).