PRISTĂNI vb. 1. (Trans. SE) A se împotrivi. Cu nebunul să nu pristănești, că mai rău iaste. FL. D 1693, 38^v. 2. (Mold.,ȚR) A face pe voia cuiva, a susține pe cineva. A: Mihul hatmanul și Trotușanul logofătul, dimpreună cu alții carii, era de la pristăniia lor . . . au rădicatu domnu pre Alexandru-Vodă. URECHE. [Domnul] nu putea de tot slobod să hie în gîndul său de boieri, carii, socotind cea de apoi să nu vie vreo perire țării, nu-i pristăniia boierii. M. COSTIN. B: Să nu pristănești cu cel strîmbu, ca să fii mărturie strîmbă. BIBLIA (1688). Știind că nu-i vor pristăni boiarii, i-au tăiat. ANON. CANTAC. 3. (Mold.) A se învoi, a accepta; a adera. Împăratul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi. . . ., pristănise la toate capetele legii pre voia papei. URECHE. Prinseră de viu pe căpitanul de lipcani, de lege turc, și pristănisă a ținea cu creștinii. N. COSTIN. 4. (ȚR) A îngădui, a tolera, a permite. Să nu pristănești lor și d[u]mn[e]zăilor făgăduință. BIBLIA (1688). 5. (ȚR) A rămîne, a se statornici. Să nu pristănească în pămîntul tău pentru ca să nu te facă să păcătuiești. BIBLIA (1688). Etimologie: sl. pristaniti. Cf. p o z v o l i; s t ă v i.