PREDICÁRE, predicări, s. f. (Rar) Acțiunea de a predica și rezultatul ei; predică. – V. predica.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
oprocopiuc
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁRE s.f. Acțiunea de a predica și rezultatul ei; propovăduire. [< predica].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁRE s. v. propovăduire.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁRE s. v. cazanie, cuvânt, omilie, predică.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
predicáre s. f., g.-d. art. predicării; pl. predicări
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁ, prédic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
RACAI
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A PREDICÁ prédic 1. intranz. rel. A rosti o predică; a propovădui. ◊ ~ în deșert (sau în pustiu) a vorbi în zadar. 2. tranz. fig. (idei, concepții, învățături etc.) A propaga cu insistență. /<lat. praedicare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁ vb. I. intr. 1. A rosti o predică. ♦ tr. (Fig.) A sfătui, a recomanda cu insistență. 2. (Fil.) A atribui unui subiect o calitate sau un atribut. [P.i. prédic. / < lat. praedicare, cf. it. predicare].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁ vb. I. intr. 1. a rosti o predică. 2. (fil.) a atribui unui obiect o calitate sau un atribut. II. tr. a recomanda cu insistență; a propovădui. (< lat. praedicare)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
PREDICÁ vb. v. propovădui.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
predicá (prédic, predicát), vb. – A explica un text biblic. Lat. praedicare (sec. XIX). – Der. predică, s. f. (propovedanie, didahie), din ngr. πρέντιϰα ‹ it. predica; predicație, s. f. (predică), din lat. praedicatio, prin intermediul mag. prédikatió (sec. XVII); predicat, s. n., din fr. prédicat; predicator, s. m., din fr. prédicateur.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
predicá vb., ind. prez. 1 sg. prédic, 3 sg. și pl. prédică
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
predicáre, predicări s. f. 1. Acțiunea de a predica și rezultatul ei. ♦ Explicare în biserică a unui text biblic, a unei învățături (morale); p. ext. predică. 2. Propagare, propovăduire. – Din predica.
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink