PRAPUR, prapuri, s. m. (Și în forma prapor) 1. (Învechit) Steag ostășesc, flamură. Se găseau acolo prapori și steaguri pe care se aflau scrise mărirea și puterea și amenințarea. SADOVEANU, D. P. 71. Scutul părintesc... pe care fîlfîie o acvilă albă, emblemă de o imaculată putere, și prapurul purpuriu. ODOBESCU, S. I. 252. Copiii și aprozii... ostășescul prapor a păzi erau datori. NEGRUZZI, S. I. 125. ◊ Fig. Ieri, de la chindie, și-astăzi toată ziua S-a izbit cu gîndul... Tot același gînd, Parcă-i sta Lisandru prapur înainte! COȘBUC, P. I 246. ♦ Pînza steagului. [Veneau] copiii din casă... purtînd sulițe lungi și stegulețe cu prapore de mătase. BĂLCESCU, O. II 18. ◊ Fig. Fumul împins de nori și de apă se balansa în prapuri cernite. C. PETRESCU, A. 490. Întindem pînza, prapur blagoslovit al liniștii călătoare, și lotca aleargă... pe sub ciucuri de sălcii. I. BOTEZ, ȘC. 181. ♦ Steag bisericesc cu imagini religioase, purtat la procesiuni sau la alte servicii religioase. 2. (Popular) Membrană care învelește diferite organe interne ale corpului, în special stomacul și intestinele; peritoneu. Prapur de miel. ▭ Se-ncinge luptă... în măruntaie... pînă se face încurcătură-n mațe, de se sparge prapurul. CARAGIALE, la TDRG. – Pl. și: (n.) prapure (ODOBESCU, S. I 107), prapuri (SADOVEANU, O. IV 285, NEGRUZZI, S. III 459). – Variantă: prapor, prapori, s. m., și prapore, s. n.