POȘTĂ, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care efectuează transportul și distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor poștale și coletelor; (concretizat) localul în care se află această instituție. O să-i cumpăr o pereche de ghete și o să i le trimitem cu poșta. STANCU, D. 175. Din sus, dinspre poștă, s-auzi deodată un pas greoi, cadențat. Petrache Hulubi, factorul, pornise la împărțirea corespondenței în oraș. BART, E. 20. 2. (Cu sens colectiv) Corespondență expediată, primită sau distribuită în aceeași zi. Probabil că [autobusul] nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă. SEBASTIAN T. 24. Prin urmare d-abia cu poșta viitoare, la 26, ți-o voi trimite. BĂLCESCU, la GHICA, A. 507. Cu prima poștă (cu poșta viitoare sau următoare) – cu prima corespondență care urmează să plece. (în forma învechită postă) Surorilor și lui Alecu voi răspunde cu posta viitoare. KOGĂLNICEANU, S. 223. Vagon de poștă = vagon de cale ferată cu care se transportă corespondența. Oamenii de la vagonul de poștă... scoteau capul și întrebau ce se petrece. DUMITRIU, N. 98. Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la corespondența trimisă de cititori. ◊ Fig. (Rar) Poșta satului = poreclă dată unei persoane care răspîndește vorbe, bîrfeli, face intrigi. ◊ Expr. A duce (a purta sau a umbla cu) poșta = a purta vorbe mincinoase, a face intrigi. O cam bănuiau... că umblă cu poșta de la o casă la alta. SADOVEANU, la TDRG. 3. Curier poștal, poștaș.Echipă de muncitori pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. Poștele se întocmeau cu mare greutate, alegîndu-se pe grupe: hamalii, lopătații, stivatorii, ipistații. BART, E. 289. 4. Serviciu de transport pentru călători și corespondență, folosit înainte de introducerea căilor ferate. Aicea la noi, măria-ta, nu-i ca-n țara acestui avă franțuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul și poștă rînduită, și toate ca-n palmă. SADOVEANU, Z. C. 40. Era și poștă organizată de la București pe la Curtea de Argeș și către Rîmnic. CAMIL PETRESCU, O. I 327. Poștele în Moldova sînt în stare mai puțin proastă ca în Valahia. Cu toate acestea, două poște aproape de Iași le găsirăm înapoiate cu totul. BOLINTINEANU, O. 275. ♦ Vehicul folosit de către acest serviciu. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă. CAMIL PETRESCU, O. II 18. Poșta pleacă în toate zilele în ținutul Austrii, și iar în toate zilele alta vine. GOLESCU, Î. 109. Trăsura poștei sau trăsură (ori căruță) de poștă = vehicul pentru transportul în comun, folosit de serviciul descris mai sus; poștalion, diligență. Nu-i da mîna să vie cu trăsura poștei, căci avea totdeauna cîte ceva de adus și dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu poștalionul tău încărcat, costa scump. CAMIL PETRESCU, O. I 327. (În forma postă) Se sui într-o căruță de postă și, ajungînd la Iași, trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi. NEGRUZZI, S. I 84. Cal de poștă = cal utilizat la căruțele de poștă. Of! mări, frate, De ai păcate, Cu cai de poștă să te pornești. ALECSANDRI, T. I 114. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă v. cal. ♦ Loc de popas, stație, han pe parcursul unui drum, unde călătorii găseau vehicule de transport în comun și cai de schimb. Ceilalți au mas la poșta de la Oncești. La TDRG. S-aduci vro patru surugii de la poștă șt să le poruncești ca să ureze... cu harapnicele pe spinarea lui. ALECSANDRI, T. 12. 5. (În trecut) Distanță între două stații de schimb al cailor, avînd aproximativ 20 de km; (astăzi) distanță nedeterminată (de obicei mare). De la Rîureni pînă la gura Luncavățului e o poștă. GALACTION, O. I 264. Caii călcau pînă la două poște pe zi. CAMIL PETRESCU, O. I 543. O cale scurtă, de 2 poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șese poște lungi și obositoare, de la Iași pînă la Neamț. CREANGĂ, A. 117. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = (de) la o distanță (relativ) mare. În fundul grajdului era o gloabă de cal roșu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poștă-i vedeai coastele. RETEGANUL, P. IU 54. Un gelos amiroase amorez ații... de-o poștă de departe. ALECSANDRI, O. P. 25. II. (De obicei la pl.) Bucăți de hîrtie unse cu grăsime, care se lipesc pe talpa unui om adormit și se aprind pentru a-l speria și a stîrni hazul celorlalți. Pîndim cînd erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcut poște, ca s-avem pe mai multă vreme. CREANGĂ, A. 101. – Variante: (I, învechit) postă, (regional) poștie, poștii (DELAVRANCEA, S. 11, CARAGIALE, O. I 173), s. f.