pozvolenie sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 284/29 / S și: posvolenie / Pl: ~ii / E: pn pozwolenie, rs позволение] (Îrg) Permisiune. corectat(ă)

pozvolénie f. (rus. pozvolénie, pol. pozw-). L. V. Permisiune.

POZVOLENIE s. v. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimtământ, consimțire, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere.

pozvolenie s. v. ACORD. APROBARE. ASENTIMENT. AVIZ. CONSIMȚĂMÎNT. CONSIMȚIRE. ÎNCUVIINȚARE. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNVOIALĂ. ÎNVOIRE. PERMISIUNE. VOIE. VOINȚĂ. VRERE.

POZVOLENIE s.f. (Mold.) Permisiune. Pozvolenie mi s-au dat pentru aceaea cu lucrurile tale: precum îmi va plăcea, așea mă voi sluji. CD 1698, 28^r. Și domnii și-au luat pozvolenie să se întoarcă în țările lor. PSEUDO-AMIRAS; cf. M. COSTIN; CANTEMIR, IST.; CD 1770, 33^v. Etimologie: pol. pozwolenie, rus. pozvolenie. Vezi și pozvol, pozvoli, pozvolire. Cf. p o s l u ș a n i e (3), pozvol, pozvolire.

pozvolénie, pozvolenii, s.f. (reg.) Acord, aprobare, consimțământ: „Cu vrerea Părintelui și cu pozvolenia Fiului și cu îndemnarea Sfântului Duhu s-au îndemnat această jupâneasă…” (Bârlea, 1909: 214; doc. din 1779). – Din rus. pozvolénie (Scriban).