POVĂȚUITOR, povățuitori, s. m. 1. Persoană care dă povețe sau sfaturi; sfătuitor, sfetnic. Deoarece insă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun. REBREANU, I. 110. Fata împăratului... se gîndi mai întîi pe care din boierii cei bătrîni să ia de povățuitor. ISPIRESCU, L. 15. N-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori. NEGRUZZI, S. I 337. ◊ (Adjectival, învechit) În om două sînt stăpîne puteri împărățitoare: Una ca să zădărească, alta povățuitoare. CONACHI, P. 276. ♦ Călăuză, îndrumător, ghid. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător, Care, neștiindu-și drumul, fără povățuitor, Se oprește p-o cîmpie și, cu totul întristat, Drumuri vede, dar nu știe care e adevărat. ALEXANDRESCU, P. 48. 2. (Învechit) Abecedar. (Cu pronunțare regională) Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică de institutorii Gh. Ienăchescu și Ion Creangă.