PORUMB ², (1, 2) porumbi, s. m., (3) porumburi, s. n. 1. Plantă de cultură din familia gramineelor, cu tulpina înaltă și groasă, cu frunzele lungi și ascuțite la vîrf, cu un spic în vîrful tulpinii; la subsuoara frunzelor de mijloc apar știuleți pe care cresc boabe, din a căror făină se face mămăliga; se cultivă pe suprafețe întinse ca plantă alimentară, industrială și furajeră (Zea mays); (Mold.) păpușoi, (Transilv., Bucov.) mălai, cucuruz. Un răsuflet de vînt se strecoară umed, tremură frunza porumbului cu un fîșiit sonor. C. PETRESCU, S. 245. Găinile... ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punții, culegînd boabele de porumb ce cad din saci. BART, E. 331. ◊ Porumb mocănesc v. mocănesc. 2. (La sg., adesea cu sens colectiv) Rodul plantei descrise mai sus; știuleții împreună cu boabele de pe ei; boabele desprinse de pe știulete. Am adus acasă, unul cîte unul, sacii cu grîu, cu porumb. STANCU, D. 100. Fără boi, nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. ◊ Expr. A lua (cuiva) porumbul de pe foc = a dejuca (cuiva) un plan, a-i face (cuiva) o festă. Fu silit să înghiță gălușca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pe foc. ISPIRESCU, U. 16. 3. (La sg., cu sens colectiv, sau la pl.) Semănături de porumb (1); porumbiște. Rămîne porumbul nesăpat de-al doilea. REBREANU, I. 23. Porumburile erau culese, strujenii rămași pe cîmp cu foile lor galbene și ruginite răsfrîngeau în aer... o lumină dulce, aurie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. Și era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. COȘBUC, P. I 317.