ponor sn [At: (a. 1741) URICARIUL, XXV, 314 / V: (reg) ~oară sf / Pl: ~oare, (îrg) ~oară / E: bg понор, srb ponor] 1 Formă de relief scobită rezultată prin asocierea liniară și laterală a dolinelor, care dă terenurilor calcaroase un aspect alveolar. 2 Adâncitură sau coastă prăpăstioasă formată în urma eroziunii, a prăbușirii sau alunecării unor straturi de teren. 3 (Pgn) Teren accidentat și greu de străbătut Vz râpă. 4-5 (Reg; îlav) În ~ (Aproape) vertical. 6 (Reg; îal) În formă de cascadă. 7 (Reg) Pârloagă. 8 (Ban) Munte înalt cu creasta golașă, fără vegetație. 9 (Reg) Deal cu coama înaltă și rotundă. 10 (Reg) Mică apă curgătoare Si: gârlă. 11 (Reg) Apă stătătoare mai mare decât o baltă. 12 (Mol) Poiană într-o pădurice. 13 (Trs; Mar) Vizuină. 14 (Reg) Casă mică. 15 (Reg; fig) Necaz. 16 (Reg; fig) Nenorocire. 17 (Reg; fig) Amar. 18 (Reg; fig) Greșeală. 19 (Reg; udp „de”) Număr mare.