POET, -Ă, poeți, -te, s. m. și f. Persoană care compune poezii, autor de poezii. Poet am fost, și-n libere cadențe Cîntai amorul. TOPÎRCEANU, B. 89. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor romîne. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. Soția mea e... poetă. NEGRUZZI, S. I 76. ◊ (Metaforic) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt... Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ◊ (Adjectival) Din cauza lipsei, poetul cel mai poet din Valahia [Bolintineanu] este amenințat a-și închide ochii la spital. ALECSANDRI, S. 53. ♦ Persoană înzestrată cu imaginație și sensibilitate de poet. Pictorul și poetul naturii care e în Sadoveanu nu putea să nu zugrăvească acest fenomen din natură. IBRĂILEANU, S. 35.