PODEA, podele, s. f. 1. Pardoseală de scînduri într-o încăpere; dușumea; p. ext. orice pardoseală (de parchet, de beton, de lut etc.). Blidul căzuse jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut. DUMITRIU, N. 126. Strîmbă disprețuitor din nas și aruncă țigara pe podea, călcînd-o cu piciorul. C. PETRESCU, Î. II 102. [Dionis] căzuse cît era de lung pe podeaua camerei lui. EMINESCU, N. 76. ♦ (Ea pl.) Fiecare dintre scîndurile unei dușumele. Iar de sus pîn-în podele un păinjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. Pînă să-și lase casa, Pe podele-ngenunchea, Minele împletecea Și turcilor le grăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ Scîndură care, prinsă (împreună cu altele) peste grinzile unui pod, formează pardoseala podului. Se duse pînă la podul de aramă și pășind pe-o podea, pe două și pînă la nouă, iată că i se arătă o babă. RETEGANUL, P. III 12. Apoi trupu-i tîrîia... Pîn’ la capra unui pod Și podeaua redica Și sub pod îl arunca. ALECSANDRI, P. P. 138 ♦ Fiecare dintre scîndurile care alcătuiesc la unele case tavanul; p. ext. (la pl.) tavan (de scînduri). Adevărat să fie, domnule căpitan, ce mi-a spus Profira mea, că curg din podele niște gîngănii mărunțele? SADOVEANU, O. VII 184. Dar într-o zi, dintre podele, Deasupra prinde-a da șiroi. COȘBUC, P. II 174. Mă suii în pod îndată Și cătai printre podele Să văd pînza cum mai mere (= merge). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. 2. (Rar) Scîndură lată (sau, două-trei scînduri alăturate) cu care se podește un car; podină, pomostră. Moșul, zdrobit de lovituri, rămase nemișcat pe podeaua; căruții. DUNĂREANU, CH. 39. – Variantă: podeală s. f.