POCĂINȚĂ, pocăințe, s. f. 1. (În practicile creștine) Mărturisirea greșelilor și făgăduința de a se îndrepta, pentru a căpăta iertare, postind și rugîndu-se. Ce ți-i bună pocăința după moarte? CREANGĂ, A. 51. 2. Recunoașterea, de bună voie, a unei greșeli făptuite și hotărîrea de a se îndrepta; părere de rău, căință. Văzînd Petrea pocăința și mai ales dragostea lor cea mare, i-au- iertat. SBIERA, P. 271. Tot gîndeam la început, că de! e tînăr, o să-i treacă mai încolo, o să-și vie la pocăință. Aș, ți-ai găsit! Țîrcădău și om de treabă, CARAGIALE, O. I 50.