pipiric (pipirici), s. m. – Corcitură, stîrpitură. – Var. pipiriu, piperig. Creație expresivă, cf. cicili, giugiuli, rut. pidpirka „stîrpitură” (după Candrea, rut. este etimonul rom.) ngr. πισπιρίγϰος „stîrpitură”, sp. pipirigallo, pipiripao, pipiritaña etc. În Bucov. Este cuvînt identic cu pipirig (var. țipirig), s. m. (stuf, Juncus effusus, Scirpus lacustris; rogoz, Heleocharis palustris; plantă ecvitacee, Equisetum hiemale), pe care Cihac, II, 242 și Tiktin le trimit la papură, cu mică probabilitate, și la pirpiriu, adj. (plăpînd, slăbănog), cu r infix, a cărui corespondență cu tc. pirpiri „grosolan” (Loewe 69; Tiktin; Candrea) teebuie să fie întîmplătoare. Der. pipiriguț, s. m. (rogoz); pipiriguță, s. f. (păiuș, Aira cespitosa); pipigioi, s. m. (Trans., măzăriche sălbatică, Orobus vernus); pipernici, vb. refl. (a se zgîrci, a se contracta; a se atrofia, a slăbi), în al cărui prin sens pare să fi intervenit o încrucișare cu piper, condiment (de la pir, plantă, după Tiktin; de la piper după Scriban); pipernicie, s. f. (zgîrceală, atrofie); pirnici, vb. (a slăbi); pirniceală, s. f. (aspect pipernicit); pierci (var. chirci, închirci), vb. (a se opri din creștere), cf. sgîrci, sbîrci. Pentru familia lui pirpiriu, cf. firfiriu, firfiric.