pien (bián, cuv. chinez, „a trăda, a [se] schimba, transforma, metamorfoza”, „anormal”, „scădere, coborâre [a tonului]”, „bemol”), termen preluat din teoria muzicală chineză, indicând sunetele „secundare și fluctuante” (Brăiloiu) ce intervin accidental în interiorul intervalelor de terță mică ale modurilor (respectiv, melodiilor) pentatonice*. Conform punctului de vedere al lui Riemann și completărilor aduse în această direcție de Brăiloiu, în definirea ca sistem (II, 4) a pentatonicii, trebuie avut în vedere în primul rând tot ceea ce ține de „caracterul și comportamentul pienilor” (Riemann-Brăiloiu), și anume: a) apariție sporadică; b) pondere neglijabilă și rol ornamental; c) variabilitate („bimorfism” – Brăiloiu) (în cuprinsul uneia și aceleiași melodii, p. poate apărea când ca sunet natural, când ca sunet alterat*, aceste schimbări realizându-se cu totul liber) și, ca o consecință, d) intonare (I, 1) nesigură. Deși sunt prin definiție sunete pasagere cu rol melodic secundar (intervenind în general pe timpii (I, 2) slabi ai melodiei), p. își pot accentua în diferite grade prezența în melodiile pentatonice (prin înmulțirea lor, prin intervenția pe timpii tari sau o accentuare melodică mai insistență), mergând adesea până la o mascare a „osaturii pentatonice” (idem); acestor încorporări în pentatonică a unor „p. mai mult sau mai puțin stabilizați” (idem) li s-ar datora, după o seamă de teorii acreditate în muzicol. europeană (cărora li se afiliază și Breazul), evoluția sistemelor muzicale de la stadiul pentatonic la cel heptatonic. Laloy L., La musique chinoise, Paris, f.d., p. 57-58 (gama de cinci note a fost completată cu două note suplimentare, ducând numărul total al treptelor la 7 prin introducerea celor două semitonuri. Unul din acestea este plasat dedesubtul lui zhĭ, celălalt, la aceeași distanță, dedesubtul lui gōng. Dar nu sunt propriu-zis sensibile și nu sunt folosite decât ca note de agrement; sunt neregulate, anormale și dispar foarte ușor).