PERTINENT, -Ă, pertinenți, -te, adj. 1. Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denotă profunzime, competență. ♦ (Jur.) care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor. 3. (Inform.; despre sisteme informaționale, stocuri de informații) Care are calitatea de a satisface cerințele obiective de informare ale unui beneficiar. – Din fr. pertinent.

PERTINENȚĂ s. f. Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

pertinent, ~ă a [At: KLOPȘTOCK, F. 313 / Pl: ~nți, ~e / E: fr pertinent] 1 (Jur) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei. 2 Potrivit. 3 (Liv) Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba. 4 Care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze Si: convenabil, nimerit, potrivit. 5 (Pex) Care denotă profunzime, competență. 6 (D. elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. 7 (D. elemente fonetice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor.

pertinență sf [At: ȘINCAI, HR. I, 348/34 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: lat pertinentiae, -arum, fr pertinence] 1 (Înv) Ceea ce ține de un lucru. 2 Ceea ce aparține unui lucru. 3 (Înv; pex) Dependințe. 4 (Înv) Împrejurimi. 5-7 (Jur) Caracter sau însușire a ceea ce este pertinent (1, 4-5). 8-9 Însușire a unui element lingvistic sau fonetic de a fi pertinent (6-7).

pertinenție sf vz pertinență

PERTINENT, -Ă, pertinenți, -te, adj. 1. (Livr.) Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denotă profunzime, competență. ♦ (Jur.) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor. – Din fr. pertinent.

PERTINENȚĂ s. f. (Livr.) Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

PERTINENT, -Ă adj. 1. (Jur.) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. ♦ (Liv.) Convenabil, potrivit, nimerit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ Trăsătură pertinentă = caracteristică fonetică permițînd prin ea singură distingerea unei unități de alta. [Cf. fr. pertinent, lat. pertinens].

PERTINENȚĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este pertinent. [< fr. pertinence].

PERTINENT, -Ă adj. 1. (jur.) care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. ◊ convenabil, nimerit; judicios. 2. (despre elemente lingvistice) dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ◊ (despre elemente fonice) care permite diferențierea semnificațiilor. 3. (inform.; despre o informație, un document) care satisface cerințele obiective de informare ale unui beneficiar. (< fr. pertinent, lat. pertinens)

PERTINENȚĂ s. f. caracterul a ceea ce este pertinent. (< fr. pertinence)

PERTINENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se potrivește perfect; pe potrivă; adecvat. 2) (despre elemente ale limbii) Care este dotat cu o anumită funcție în cadrul unui microsistem. /<fr. pertinent, lat. pertinens

PERTINENȚĂ f. Caracter pertinent. /<fr. pertinence, lat. pertinentae

*pertinént, -ă adj. (lat. pértinens, -éntis. V. imper- și con-tinent). Foarte potrivit (aplicabil) lucruluĭ: rațiune pertinentă. Adv. În mod pertinent, cu mare potrivire, competență saŭ certitudine: a ști, a afirma pertinent (fals pertinamente) un lucru.

*pertinénță f., pl. e (lat. pertinentia). Calitatea de a fi pertinent, de a se raporta la un lucru (relațiune).

pertinent adj. m., pl. pertinenți; f. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinent adj. m., pl. pertinenți; f. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinent adj. m., pl. pertinenți, f. sg. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

PERTINENT adj. v. adecvat, binevenit, bun, favorabil, fericit, indicat, nimerit, oportun, potrivit, prielnic, propice.

pertinent adj. v. ADECVAT. BINEVENIT. BUN. FAVORABIL. FERICIT. INDICAT. NIMERIT. OPORTUN. POTRIVIT. PRIELNIC. PROPICE.

PERTINENT, -Ă adj. (cf. fr. pertinent, lat. pertinens): în sintagmele element lingvistic pertinent și trăsătură pertinentă (v.).

PERTINENȚĂ s. f. (< fr. pertinence): caracter al unui element lingvistic, grație căruia se poate pune în evidență funcția sa de comunicare.

TRĂSĂTURĂ PERTINENTĂ s. f. + adj. (< tras + suf. -ătură + pertinentă, cf. fr. pertinent, lat. pertinens): caracteristică fonetică ce permite prin ea singură distingerea unei unități lingvistice de o altă unitate lingvistică.