PATOS s. n. Însuflețire pasionată; avînt, entuziasm. Renunțînd la patosul retoric, ironistul Caragiale atinge însă un alt patos, pe acel al lucidității și al adevărului. VIANU, A. P. 127. ♦ Afectare în vorbire și scris cu scopul de a înduioșa, însuflețire falsă. Să vezi că galeria aplaudă-n uimire La-ntîia detunare de pușcă sau pistol, La-ntîiul semn de patos, la-ntîia sforăire, înscrise sau ne-nscrise în fiecare rol. MACEDONSKI, O. I 49. ◊ Loc. adv. Cu patos = a) în mod entuziast. Prin critică nu înțălegem numai aceea care bate fără cruțare frazeologhia, sărăcia ideilor, pedanteria și obiceiurile literaturelor străine introduse cu patos în pămîntul romîn. RUSSO, S. 149; b) în mod afectat, cu emfază. Bine să iasă, încolo toate-s nimicuri, declară cu patos. VORNIC. P. 144. Cuconiță Zenobie, strigă el cu patos, fă-ne plăcere... cîntă-ne ceva. SADOVEANU, O. VIII 101.