parametru (< gr. παραμετρέω „a măsura, a compara”), mărime proprie fiecăruia dintre elementele de bază ale muzicii (înălțime*, intensitate*, durată*, timbru*, atac*), care servește la caracterizarea unor proprietăți ale acestui element. Prin substituirea termenilor, p. a devenit sin. cu element muzical. Dacă elementul se constituia, ontologic, ca parte a unui întreg – sunetul* muzical -, p. reprezintă din contră o unitate autonomă, integrabilă într-un tot structural sau manevrabilă fără discriminare sau ierarhizare (de ex. prin serializare – v. serie; serialism). În plus, distincția ce se făcea între mărimea fiz. a înălțimii (1) și proprietatea muzicală a înălțimii (2) – și tot astfel în cazul intensității (1) și al intensității (2) etc. – dispare în noțiunea de p., proprietățile sunetului fiind exprimate astfel direct și cumulativ prin mărimile corespunzătoare: înălțimea prin Hz, intensitate prin dB, durata prin sec, ceea ce convine în primul rând muzicii electronice*, dar și oricărei alte muzici în care respectivii p. nu depind de un sistem (II) imanent, predeterminat*, de tip tradițional (mod*, tonalitate (1), formulă (1) sau mod (III) ritmic etc.), ci numai de sistem – serial, numeric, geometric, suprasemantic etc. – determinat, imaginat de compozitor. Termenul cunoaște însă și o răspândire în afara acestei zone de gândire muzicală, datorită caracterului său sintetic, de pildă în cadrul operațiilor analitice aplicate laturii structurale a muzicii.