OSTROV, ostroave, s. n. 1. Insulă (situată mai ales în mijlocul unui rîu sau al unui lac). Lupii plîng, venind din ostroave depărtate și se tînguie că li s-au împuținat furtișagurile. SADOVEANU, A. L. 131. Și parcă zugrăvit anume, își culcă umbra pînă-n mal Ostrovul, izolat de lume, Ca un castel medieval. TOPÎRCEANU, S. A. 72. Harap-Alb... se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. În fundul prăpăstiilor se mai țineau ostroave de omăt. SADOVEANU, B. 230. Pe pajiștea udă, soarele scăpătat printre copaci așternea ostroave aurite de lumină. C. PETRESCU, S. 181. 2. Îngrămădire de pămînt, nisip sau nămol, acoperită cu stufăriș și ridicată pînă la suprafața unei ape. V. prag, grind. Păsările speriate își luau zborul din frunzișurile bogate, căutîndu-și adăpost în ostroave sau în stufărișurile bălților. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 11/13. – Accentuat și: ostrov.