osoi, s.n. – (arh.) Loc umbros, dos. „Cuvântul osoi era, prin sec. XIV – XV, un apelativ viu în limba română, fiind apoi înlocuit cu sinonimele sale” (Vișovan, 2005). În prezent, este atestat doar în toponime: În osoi, fânațe în Oncești; Osoiu, deal (723 m) în Depresiunea Maramureșului (între Vaser – Iza – Rona și Valea Spinului); Osoi, deal în Botiza, Dragomirești, Săliștea, Valea Stejarului. – Probabil din dos, cf. dosoi.