8 definiții pentru „ortoepie”   declinări

ORTOEPÍE s. f. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care stabilesc pronunțarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. orthoépie.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

ortoepíe s. f., art. ortoepía, g.-d. ortoepíi, art. ortoepíei
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ORTOEPÍE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul regulilor de rostire corectă. 2) Totalitate a regulilor de pronunțare corectă într-o limbă. [G.-D. ortoepiei] /<fr. orthoépie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ORTOEPÍE s.f. Pronunțare corectă a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiază pronunțarea corectă a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoépie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ORTOEPÍE s. f. ansamblu de reguli proprii unei limbi, pronunțare corectă a cuvintelor; parte a lingvisticii care studiază aceste reguli. (< fr. orthoépie, lat., gr. orthoepia, germ. Orthoepie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ortoepíe s. f., art. ortoepía, g.-d. ortoepíi, art. ortoepíei
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ortoepie f. pronunțare corectă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*ortoepíe f. (vgr. orthoépeia, d. orthós, drept, și épos, cuvînt; it. ortoepia. V. epopeĭe). Pronunțare corectă: e un vițiŭ de ortoepie a zice abondent în loc de abundant.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink