organum, formă polifonică* primitivă, desemnând începutul cântului pe mai multe voci (2). În primele încercări polif. ale sec. 9-10, o. consta din acompanierea tenorului (3) greg.* (vox principalis) cu o voce paralelă (vox organalis) plasată la o distanță intervalică de cvartă* sau cvintă* inferioară, urmărind notă contra notă mersul primei voci. Nu se știe dacă Hucbald (840-930) este cel care a inventat o., dar cert este că el a fost primul care i-a formulat legile după care îl cunoaștem și astăzi. Cele două voci ale o. plecau din unison*, se depărtau la distanță de cvartă sau cvintă, desfășurându-și apoi paralel la această distanță mersul melodic, pentru ca spre sfârșit să se unească din nou în unison. O dată cu o. apare și caracterul multivocal* în muzică, în speță cel dual, această formă fiind denumită și diafonie. Toate încercările de mai târziu pentru îmbogățirea și organizarea discursului muzical în cadrul polifoniei (discantus*, fauxbourdon* etc.) pornesc de la o., această formă de bază a cântului pe două voci.