ORGÁNUM s. n. Una dintre formele cele mai vechi ale muzicii pe mai multe voci distincte, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o temă de cânt liturgic. – Din fr. organum.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ionel_bufu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ORGÁNUM s.n. (Muz.) Cea mai veche formă a muzicii polifonice, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o anumită temă. V. diafonie. [< fr., lat. organum].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ORGÁNUM s. n. cea mai veche formă a muzicii polifonice, constând dintr-un contrapunct improvizat pe o anumită temă. (< fr., lat. organum)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
orgánum s. n.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
organum, formă polifonică* primitivă, desemnând începutul cântului pe mai multe voci (2). În primele încercări polif. ale sec. 9-10, o. consta din acompanierea tenorului (3) greg.* (vox principalis) cu o voce paralelă (vox organalis) plasată la o distanță intervalică de cvartă* sau cvintă* inferioară, urmărind notă contra notă mersul primei voci. Nu se știe dacă Hucbald (840-930) este cel care a inventat o., dar cert este că el a fost primul care i-a formulat legile după care îl cunoaștem și astăzi. Cele două voci ale o. plecau din unison*, se depărtau la distanță de cvartă sau cvintă, desfășurându-și apoi paralel la această distanță mersul melodic, pentru ca spre sfârșit să se unească din nou în unison. O dată cu o. apare și caracterul multivocal* în muzică, în speță cel dual, această formă fiind denumită și diafonie. Toate încercările de mai târziu pentru îmbogățirea și organizarea discursului muzical în cadrul polifoniei (discantus*, fauxbourdon* etc.) pornesc de la o., această formă de bază a cântului pe două voci.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
plenum organum v. organo pleno.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink