ORFÍSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Orfeu) s. n. 1. Curent ezoteric din Grecia antică și Asia Mică (sec. 6 î. Hr.), a cărui întemeiere este atribuită poetului mitic Orfeu. Bazat pe o complexă concepție cosmogonică, preconiza dualismul suflet-corp și credința în metempsihoză. potrivit o., viața ascetică era singura care putea salva puritatea sufletului de impuritatea trupului, considerat temniță a sufletului. Termenul modern desemnează, pe de o parte, tradiția bogată de scrieri inspirate sau poate chiar compuse de Orfeu despre creație, reîncarnare, pedeapsa din viața de apoi care au exercitat influență asupra lui Pitagora, Empedocle și Platon, iar pe de altă parte, modul de viață ce urmau să-l experimenteze cei inițiați în misterele de la Eleusis. 2. Curent în pictură definit de G. Apollinaire în 1912 și reprezentat de F. Leger, F. Picabia și, mai ales de Robert Delaunay și František Kupka, care susține primatul culorii pure ca mijloc de exaltare a luminozității și a dinamismului. O. a deschis drumul picturii abstracte.