ORBIȘ adv. 1. Pe dibuite, la întîmplare, orbește. Boarul mergea orbiș înainte, în direcția ce a luat-o de afară. AGÎRBICEANU, S. P. 116. După dînșii cot la cot, Suiam orbiș. COȘBUC, P. II 41. 2. Fig. Nebunește, fără socoteală, orbește (2). [Calul] se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi. GÎRLEANU, L. 33. Se-nalță. roibu-nviforat... Se duce-orbiș fără stăpîn, Cu vuiet, ca furtuna. COȘBUC, P. I 197. Îi venea să ridice patul puștii și să deie orbiș în toate părțile. SLAVICI, N. II 135.