orbalț, orbalțuri, (urbalț), s.n. – 1. (med.) Boală infecțioasă; erizipel, brâncă: „Orbalț prin dedeochi, / Orbalț prin vânt, / Orbalț prin cărare, / Orbalț prin țipătura cea mare” (Bârlea, 1924: 389); „Năjită cu urbalț” (Țiplea, 1906: 510). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalț, cristofor. ♦ (med. pop.) Era folosită, în trecut, ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza, 1968: 11); Termen consemnat în loc. Vad (Maramureșul istoric) pentru planta numită barba-popii (Aruncus vulgaris) (Borza, 1968: 25). (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. orbáncz „erizipel” (Scriban, Șăineanu; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX) < num. prop. Orban, Urban (Scriban).