ORAȚIE (< lat. oratio, cuvîntare) Specie a poeziei populare, alegorică cerere în căsătorie, rostită în cadrul ceremonialului de nuntă, la casa miresei, de flăcăii, trimiși ai mirelui, care poartă, în diferitele părți ale țării, denumirea de conăcari, colăcari, vătăjei sau vătășei, iar în Ardeal, chemători. Cuprinsul orațiilor este determinat de desfășurarea diferitelor momente ale ceremonialului nupțial. Despre acest obicei, practicat la nunți, pomenește și D. Cantemir în Descriptio Moldaviae. Unele din ele se rostesc cu prilejul schimbului de daruri între mire și mireasă – orația schimburilor – altele, cele de iertăciune, atunci cînd mirele și mireasa își iau rămas bun de la părinți, iar orația mare sau de colăcărie, în momentul în care alaiul ajunge la poarta miresei. Cu tot conținutul lor fabulos, alegoric (mirele este reprezentat ca un fecior de împărat plecat la vînătoare, mireasa ca o ciută sau o floare), orațiile nu sînt lipsite de elemente dramatice (dialogul dintre colăcari și socri mari, nuntașii ca spectatori, cadrul scenic etc.). Elemente variate, de basm, anecdotă, satiră, bocet, cîntec satiric se întîlnesc adesea în conținutul unor orații. În orația de nuntă, versul e mai liber, nu respectă anumite reguli de măsură, ritm și rimă, datorită caracterului de cuvîntare pe care-l are și care cere o anumită vioiciune și variație și în formă, pentru a ține trează atenția ascultătorilor. Ele sînt rostite îndeosebi de persoane pricepute în arta colăcăriei sau conăcăriei. Ex. Cinstiți oaspeți, prea stimați, Și chemați și nechemați, Cari cu dragoste frățească, Ați venit la astă casă; Ca oameni de omenie, Dumnezeu să vă ție; De vreți sa știți apriat Vă voi spune-adevărat, Că aicea în grădină, Dintr-o dragă de trupină, Au crescut o floricea, Pre lîngă măicuța sa... Iar mirele aici este. Văzînd floarea că-mpupește, El și-a pus în gînd să-i fie, Această floare, soție... (N.I. DUMITRESCU, Orații)