onorare sf [At: POLIZU / Pl: ~rări / E: onora] 1 (Rar) Fălire. 2 Cinstire. 3 Achitare la timp a unei datorii.

ONORARE s.f. (Rar) Faptul de a onora. [< onora].

onora [At: TEODOROVICI, I. 329/4 / S și: onno~ / Pzi: ~rez / E: lat honorare, fr honorer, it onoare] 1 vt A acorda cuiva respect Si: a cinsti, a respecta. 2 vt (Reg) A felicita pe cineva. 3 vt (Pop) A găzdui. 4 vt (C. i. o datorie bănească etc.) A achita în termen. 5 vt A retribui. 6 vr (Rar) A se lăuda.

onorar², ~ă a [At: HELIADE, F. 16/7 / V: (iuz) ~iu a / Pl: ~i, ~e / E: fr honoraire, lat honorarius, -a, -um] (Iuz) Onorific.

onorariu² a vz onorar¹

*ONORA (-rez) vb. tr. și refl. A (se) cinsti [fr.].

*ONORAR² (pl. -are), ONORARIU (pl. -arii) sn. Plata, salariul unei persoane ce exercită o profesiune liberală: ~ul unui medic, unui advocat, etc.; eu... care mă rușinam cînd îmi plăteau onorariile (BR.-VN.) [fr. < lat.].

*ONORAR¹ adj. 1 Care păstrează titlul unei funcțiuni, în mod onorific, după ce a încetat de a o exercita: profesor ~ ¶ 2 Membru ~, președinte ~ al unei societăți etc., care nu e activ, care nu ia parte la lucrări, ci poartă acest titlu în mod onorific [fr.].

ONORA, onorez, vb. I. Tranz. 1. A acorda cuiva respect, considerație, stimă. Tînără persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era cam de aceeași vîrstă cu mine. GALACTION, O. I 57. Au nu știu c-al nostru nume Onorat de toți e-n lume? ALECSANDRI, P. I 207. ◊ (Ironic) Ruda dumneavoastră de altfel m-a onorat cu un foc de pușcă. DUMITRIU, B. F. 38. 2. (Cu privire la.o sumă de bani, la o poliță etc.) A achita, a plăti (în termen). Onorează nota de plată.

ONORAR², -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific.

ONORA vb. I. tr. 1. A acorda cuiva o considerație deosebită. 2. A achita, a plăti (o datorie, o sumă de bani etc.). ♦ A retribui, a remunera. [Cf. lat. honorare, fr. honorer, it. onorare].

ONORAR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].

ONORARIU s.n. Sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiunea liberă (avocat, medic etc.). // adj. V. onorar. [Pron. -riu, var. onorar s.n. / cf. fr. honoraires, lat. honorarium].

ONORA vb. tr. 1. a acorda cuiva o considerație deosebită. 2. a face pe cineva demn de cinste, de laudă. 3. a achita, a plăti (o datorie). ◊ a remunera. (< lat. honorare, fr. honorer)

A ONORA ~ez tranz. 1) (persoane) A înconjura cu onor; a trata cu mult respect și considerație (pentru anumite merite). ~ un scriitor. 2) (despre persoane suspuse) A trata cu considerație de pe o poziție de superioritate (recurgând la un gest sau act care subliniază atitudinea respectivă față de inferiori). L-a ~at cu o strângere de mână. Ne ~ează cu (sau prin) prezența sa. 3) A umple de onoare; a face să se bucure de onoare. Această sinceritate vă ~ează. 4) A trata cu multă considerație; a prețui în mod deosebit. A-și ~ profesia. 5) (datorii bănești) A achita la termen. 6) fig. (obligații, angajamente etc.) A îndeplini cu corectitudine. /<lat. honorare, fr. honorer, it. onorare

onorà v. 1. a cinsti, a da onoare și respect: onorați pe părinții voștri; 2. a avea multă stimă: a onora meritul, virtutea; 3. a face onoarea: el onorează patria sa; 4. a acorda ceeace se consideră ca o favoare: încrederea voastră m’onorează; 5. a se făli: el se onorează a fi amicul vostru.

onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.

1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.

*onoréz v. tr. (lat. honóro, -áre). Cinstesc, arăt cuĭva considerațiune și respect: a-țĭ onora părințiĭ, a onora virtutea. Fac onoare: oameniĭ marĭ onorează țara lor, încrederea luĭ te onorează. Acord ca o distincțiune, ca o favoare: a onora o reuniune cu prezența ta. V. refl. Am onoare, mă simt onorat.

onora (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. onorez, 3 onorează; conj. prez. 1 sg. să onorez, 3 să onoreze

onorar (onorific) (rar) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onora (a ~) vb., ind. prez. 3 onorează

onorar (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onora vb., ind. prez. 1 sg. onorez, 3 sg. și pl. onorează

onorar (de onoare) adj. m., pl. onorari; f. sg. onorară, pl. onorare

onorar, -ră adj. (profesor onorar).

ONORARE s. v. achitare.

ONORARE s. achitare, lichidare, plată, plătire, (înv.) răspundere. (~ unei datorii bănești.)

ONORA vb. 1. v. aprecia. 2. v. cinsti. 3. v. respecta. 4. v. achita. 5. v. retribui.

ONORAR adj. v. onorific.

ONORA vb. 1. a aprecia, a cinsti, a considera, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (Toți îl ~ în mod sincer.) 2. a cinsti. (Îl ~ această comportare.) 3. a îndeplini, a respecta, a ține, (pop.) a păzi. (Și-a ~ învoiala.) 4. a achita, a lichida, a plăti, (înv. și pop.) a număra, (înv. și reg.) a plini, (înv.) a răfui, a răspunde, (grecism înv.) a exoflisi. (Și-a ~ întreaga datorie.) 5. a plăti, a remunera, a retribui. (A ~ o muncă prestată.)

onorar adj. v. ONORIFIC.

Onorare ≠ dezonorare

A onora ≠ a dezonora

ONORARE s. f. (Rar) Faptul de a se onora. Cf. POLIZU, CANELLA, v. – Pl.: onorări. – V. onora.

ONORA vb. I. 1. Tranz. A acorda cuiva respect, considerație, stimă; a respecta, a cinsti. Pre el ca pre un dumnezeu îl vor onora (cinsti). teodorovici, i. 329/4. Insultă-l, le onoară. heliade, o. i, 185. Să-l onnorăm pentru victoria de la Lepanto... lăzărescu, s. 10/2. O nație care nu onoră pe eroii și făcătorii ei de bine nu va produce niciodată eroi. filimon, o. ii, 10. Au nu știu c-a nostru nume Onorat de toți e-n lume? alecsandri, p. i, 207. Eu te onoram cu prietenia mea, pe cînd dumneata mă calomniai la minister. rebreanu, i. 240. Trebuie neapărat să-și onoreze cuvîntul, ca să rămînă cu obrazul curat. eftimiu, n. 38. Tînăra persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era cam de aceeași vîrstă cu mine cel de atunci. galaction, o. 57. Își luase obiceiul să se întoarcă spre noi și să ne onoreze numai pe noi cu lămuririle lui. sadoveanu, o. vii, 348. ◊ refl. Fraților, mi s-a făcut o imputare și sînt mîndru de aceasta!... Mă onorez a zice că o merit!... caragiale, o. vi, 141. ♦ tranz. (Regional) A felicita (pe cineva), a gratula. cf. alr i 439/18, 69, 131, 150. ♦ tranz. (Într-un basm) A găzdui, a omeni. Ați venit, pe semne, la nunta împăratului nostru; duceți-vă acolo, că n-avem putere să vă onorăm. rădulescu-codin, I. 136. 2. tranz. (Complementul indică o datorie bănească, o poliță etc.) A achita, a plăti (în termen). Onorează nota de plată. dl. ♦ A retribui, a remunera. Strîngerea datelor menționate... se face de către... arhitecți, ingineri, ...contribuția lor fiind cu titlul gratuit sau onorate după caz. leg. ec. pl. 497. 3. refl. (Rar) A se lăuda, a se făli. El se onorează a fi amicul vostru. șăineanu. – Scris și: onnora. – prez. ind.: onorez, (învechit) pers. 3 onóră și onoáră. – Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.

ONORAR²,-Ă adj. (Ieșit din uz) Onorific. Soțietatea va putea numi și soți corespondenții sau onorari. heliade, f. 16/7. În adînci bătrînețe, conserva titlul onorar al postului său. asachi, s. l. ii, 101. Titlul onorar. calendar (1853), 60/7. Mai bine să nu facem de, loc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni. maiorescu, cr. i, 277. Am precizat mai întîi pozițiunea mea față de soțîetate... ca membru onorariu. sbiera, f. s. 385. Membrii institutului sînt: membri directori, ...protectori, onorari. lovinescu, c. v, 37. ♦ (Substantivat, ironic) Onorabil. Prea faci proașcă în averea mea, onorariule. alecsandri, t. 1258. – Pl.: onorari, -e. – Și: onorariu adj. – Din fr. honoraire, lat. honorarius, -a, -um.