OMĂT s. m. și n. (Mold., Criș.,, Trans. N, Trans. SV) Zăpadă. A: Pogorî ploaie sau omăt din ceriu. DM, 3^v. A lui iaste soarele și luna, stealele ceriului și stihiile ... grindina, omeții, ploile. ALF., 6^r; cf. DOSOFTEI, PS.; PAT. 1685, 14^r, 14^v; CANTEMIR, HR.; N. COSTIN; NCCD, 264; PSEUDO-AMIRAS (gl.); PAT. 1742, 234^r, 234^v; VP, 56^r; B 1774, 22^v, 30^r; B 1775, 83^P{r}; CRON. SEC. XVIII, 13^r. C: A doua dzi le plouă Dumnedzău mană din ceri, albă ca omătul. CRON. ante 1730, 84^v. De vor fi păcatele voastre ca văpsite, ca omătul le voi albi. M 1704, 83^v. E frumoasă și lată-n șele, Ca omătu' albă-n ptiele. CÎNTECE, 5^r. // B: Au căzut preste mine ca niște omăt sau gheață înghețată. BIBLIA (1688). Forme gramaticale: nom. pl. omeți (N. COSTIN; CRON. SEC. XVIII, 13^r), omeții (ALF., 6^r); gen. pl. omeților (CANTEMIR, HR.). Etimologie: ucr. obmet „măturare; pospai”. Cf. n e a.