ODOR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.

ODOR², odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoare s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.

odor⁴ sn [At: ALR II, 5284/574 / Pl: ~oare / E: mg odor] (Reg) Despărțitură la un capăt al șurii, în formă de șopron.

odor³ sn [At: DDRF / Pl: ~oare și (rar) ~uri / E: mg udoar] (Trs) Curte.

odor² sn [At: TEODOREVICI, M. 36/2 / V: (reg) ~oare sf / Pl: ~uri / E: lat odor, -oris, it odore, fr odeur] (Înv) 1-2 Miros (încântător).

odor¹ sn [At: EUSTRATIE, ap. GCR I, 114/16 / V: (reg) h~ / Pl: ~oare și (nob, sm) ~i / E: srb odor] 1 Obiect lucrat dintr-un metal prețios, adesea împodobit cu pietre prețioase Si: giuvaer. 2 (Pex) Orice obiect de mare preț. 3 (Îvr) Comoară. 4-5 (Lpl) (Veșminte scumpe sau) obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 6 (Fig; lsg) Ființă iubită, neprețuită. 7 (Fig; lsg) Copil. 8 Obiect care, oferit în dar, are o anumită semnificație, ori servește pentru a garanta sau a dovedi ceva. 9 (Reg) Cadou de logodnă sau de nuntă Si: dar. 10 (Îrg) Gaj. 11 (Reg) Dovadă concretă despre realitatea unui fapt.

ODOR (pl. -oare), (-oară) sn. 1 Giuvaer, sculă prețioasă, lucru de mare preț: scoase un gologan din buzunar și... îl privi cu drag pe amîndouă fețele ca un ~ (GN.); o sabie... pe care o păstra în prăvălie ca pe un ~ din vechime (ISP.); avem bani destui, odoară de prisos, o avuție cît nu-i mai știm sama (SB.) ¶ 2 F Despre persoane: ființă prețioasă, iubită, în spec. copil iubit la nebunie de părinți: Iat’o scoborînd la vale, galbănă și istovită, Cu ~ul strîns la sînu-i (VLAH.); îmi făcea apoi cîte un benchiu în frunte, ca să nu-și prăpădească ~ul (CRG.); – iron. (comp. SCULĂ): acum pricep eu ce ~ de femeie am dobîndit (CRG.); baba și cu ~ul de fiică-sa tot nemulțumitoare și cîrtitoare erau (CRG.); vai! săracul omul prost, bun ~ la casă a fost! (ZNN.) ¶ 3 pl. ⛪ Veșminte bisericești scumpe și alte obiecte prețioase întrebuințate în biserică: în mijloc e biserica, plină de scule și de odoare vechi (VLAH.); odoarele sfinte erau de batjocură (ISP.) [srb. odor, -ra].

ODOR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.

ODOR², odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoare s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.

ODOR², odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (adesea împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. Raiul nostru se compunea din cinci-șase camere bogat mobilate, pline de sofale... și defel de fel de odoare. GALACTION, O. I 328. Poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. În brațul drept, Avea flori albe, dragi odoare. COȘBUC, P. II 258. ♦ (Mai ales la pl., adesea determinat prin «sfinte» sau o bisericești») Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. Au luat în mîini odoare sfinte, cărți. GALACTION, O. I 75. Să văd măiastra-ți mînă lucrînd odoare sfinte. ALECSANDRI, T. II 84. Au prădat bisericile și mănăstirile de odoare. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Fig. (Numai la sg.) Ființă iubită, prețuită. Baba și cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare și nemulțumitoare erau. CREANGĂ, P. 284. O vin-odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă. EMINESCU, O. I 172. Spune de-al meu dor, Scumpului odor. ALECSANDRI, T. I 404.

ODOR¹ s. n. (Latinism învechit) Miros, mireasmă. Busuiocul Dulcele-odor răspîndind. COȘBUC, AE. 28.

ODOR² ~uri m. înv. Miros plăcut; parfum; mireasmă; aromă. /<lat. odor, it. odore, fr. odeur

ODOR¹ odoare n. 1) Obiect confecționat din metal prețios și pietre scumpe folosit ca podoabă; giuvaier; bijuterie. 2) Obiect de mare valoare. 3) Ființă iubită. 4) la pl. Veșminte scumpe și obiecte de cult prețioase. /<sb. odor

odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.

hodor sn vz odor

odoare sf vz odor²

*ODOARE sf. Miros [lat.].

ODOARE s. f. miros. (< fr. odeur)

hodór, V. odor.

*odoáre f., pl. orĭ (lat. odor, odóris). Rar. Miros.

odor² (obiect de preț) s. n., pl. odoare

odor¹ (miros) (înv.) s. n., pl. odoruri

odor¹ (obiect de preț) s. n., pl. odoare

odor² (miros) (înv.) s. n., pl. odoruri

odor (obiect de preț) s. n., pl. odoare

odor (miros) s. n., pl. odoruri

odor (persoană iubită) s. m., pl. odori

odor, -doare.

odor (odoare), s. n. – 1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).

Odor v. Teodor III 7 a și Iliodor 3.

ODOR s. v. aromă, balsam, mireasmă, miros, parfum.

ODOR s. 1. (mai ales la pl.) v. bijuterie. 2. (BIS.; la pl.) (pop.) scule (pl.).

ODOR s. 1. (mai ales la pl.) bijuterie, giuvaer, podoabă, (înv. și pop.) giuvaerica, (pop.) sculă, (înv.) left, (turcism înv.) tefaric. (Inele de aur și alte ~oare.) 2. (BIS.; la pl.) (pop.) scule (pl.).

odor s. v. AROMĂ. BALSAM. CURTE. MIREASMĂ. MIROS. OGRADĂ. PARFUM.

odór, odoare, odoară, s.n. 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea, 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-ar fa” (Papahagi, 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret: „Și cum durmea afară, înt-on pat, în șatră, le-a văzut cum jucau în odor” (Bilțiu, 1999: 174). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu, după Memoria 2004-bis: 1.241). – Din srb. odor(a) „pradă de război; veșminte, armură” (Scriban; DEX, MDA).

odor, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea, 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-ar fa” (Papahagi, 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie, 1980; Memoria, 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu, cf. Memoria 2004-bis: 1.241). – Din srb. odor(a) „pradă de război; veșminte, armură” (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

odor, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război”.

ODOR² s. n. (Învechit) Miros, mireasmă. Gura ei vearsă odorul (mirosul) cel mai frumos. TEODOROVICI, M. 36/2, cf. LB, ANTROP. 169/8. Cînd ne aflăm ajunși în centrul acestei văi, vedem... flori aromatice care împle aerul cu odorurile lor profumătoare. DESCR. APE 31/21. Vinul se face mai bun la gust și în delicatețea odoarei. BARASCH, M. III, 180/31. Fără tine... florile și-ar pierde odoarea și frumusețea lor. FILIMON, O. I, 350. Parfumați cu odorul bătrînei aristocrate. BOLINTINEANU, O. 279, cf. ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W., SCRIBAN, D. – PI.: odoruri. – Și: odoare s. f. – Din lat. odor, -oris, it. odore, fr. odeur.

ODOR¹ s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios, adesea împodobit cu pietre scumpe; giuvaer; p. ext. orice obiect sau lucru de (mare) preț, de valoare. Au trimis la Delfi un crontiru de argint mare și grătaru de fier supt crontir, care lucru era mai minunat decît toate odoarăle persilor. HERODOT (1645), 12. Ocinile le zălojesc și odoarele lor zălojesc la neguțători. SIMION DASC., LET. 94. Dăruim... acest dar limbii rumânești... ca un odor cel mai scump. DOSOFTEI, ap. GCR II, 240/3. Domnul cetăției au fost avînd un turnu mare plin de aveare, galbeni, taleri, pietri scumpe și alte odoară împărătești. FL. D. (1680), 53^v/5. Și era acele cetăți pline de odoare. NECULCE, L. 55. Făcînd două cișmele minunate... nu puțină pomenire și odor au lăsat acestui pămînt (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 263/4. Aurul, argintul și toate odoarăle ceale scumpe ale eghipteanilor le luară. MAIOR, P. 53/24, cf. CLEMENS, ASACHI, S. L. I, 122, CALENDAR (1852), 24/4. Dragul meu poete! nu doresc odoare, Din a ta cunună vreu numai o floare. ALECSANDRI, P. II, 30. Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. CREANGĂ, P. 101. Mare fu bucuria obștească cînd îl văzură cu soțioară cum nu se mai găsea pe fața pămîntului și cu odoare cum nu s-a mai pomenit. ISPIRESCU, L. 80, cf. PAMFILE, COM. 1. Raiul nostru se compunea din cinci – șase camere bogat mobilate, pline de fel de fel de odoare. GALACTION, O. 328. Au început a cociobăi prin căruțile neguțătorilor cu marfă și, aflînd o mulțime de odoară, au încărcat cei doi frați cuminți cît au putut pe o căruță. SBIERA, P. 6. Mărgicuța de sub limbă nu ț-o dau, pui de lele ce-mi ești; da cine te-o învățat să-ți dau așa odor? ȘEZ. VI, 12. După cum e boierul, așa e și odorul. ZANNE, P. IV, 280. ◊ Fig. Purtînd pe a ta frunte cel mai suprem odor, Coroana de martiră a cruntului amor! ALECSANDRI, T. II, 187. Cea mai frumoasă fată... În brațul drept, Avea flori albe, dragi odoare. COȘBUC, P. II, 258. ◊ (Adjectival) Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor ca un copil. BELDICEANU, P. 125. ♦ (Învechit, rar) Comoară. Întrebă sv[î]nt[u]l pre hiică-ș de-i spusă unde-i odorul de bani. DOSOFTEI, v. s. decembrie 213^r/10. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. Să cunoască fiecine prețul odoarălor [bisericii]. EUSTRATIE, ap. GCR I, 114/16. Atunce au luat craiul și pe Dosofteiu, mitropolitul din Ieși, cu toate hainele și odoarăle mitropoliei. NECULCE, L. 97. Să înzăstreze biserica cu cele trebuincioase venituri și sfinte odoară (a. 1764). URICARIUL, I, 314. Sfăramă crucile, rănesc cu mînă spurcată sf[i]ntele odoară. MOLNAR, RET. 34/4, cf. I. GOLESCU, C. Au prădat bisericile și monăstirile de odoare. NEGRUZZI, S. I, 169. Îmi place, scumpă doamnă, frumoasă și cuminte, Să văd măiastra-ți mînă lucrînd odoare sfinte. ALECSANDRI, T. II, 84. Odoarele sfinte erau de batjocură, ISPIRESCU, m. V. 4. În mijloc e biserica plină de scule și odoare vechi. VLAHUȚĂ, R. P. 73. Ștefan apoi înzestrează toate aceste biserici cu odoare scumpe, cărți bisericești ferecate și frumos împodobite. XENOPOL, I. R. IV, 128, cf. DR. IV, 469. Au luat în mîini odoare sfinte, cărți. GALACTION, O. 75, cf. NOM. PROF. 57. Să mergem la Secu, propuse el. Să vedeți acolo una din cele mai frumoase vitrine de odoare prețioase. SADOVEANU, O. IX, 66. 2. Fig. (La sg.) Ființă iubită, prețuită; spec. copil. Au mers și la cetatea Jolcva, unde este așezat și sfîntul mucenic Ioan Novii, carele au fost a Moldovii odor. n. COSTIN, LET. II, 59/25. Ea este aicea, ia-o: eu știu că îți dau un odor, care nu să poate cumpăra cu aur. CREST. ROM. 169/21. Fluieraș de fag... Spune de-al meu dor, Scumpului odor. ALECSANDRI, T. I, 404. O, vin-odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă. EMINESCU, o. I, 172. „Odorul mamei, odorul mamei!” îngînă mama Stanca, legănîndu-și fata pe pieptul ei. DELAVRANCEA, S. 31. Lelița-i bun odor, De noroc sămănător Și de chinuri plivitor. BELDICEANU, P. 87. Iacint, odorul casei, un scump mărgăritar, În spre iubita-i doică se duce-n goană iar. PĂUN-PINCIO, P. 78. Cînd ajunge la fîntînă, Jos pe-o pajiște săracă Pune-odorul ei. COȘBUC, P. I, 222. Și mama se uită cu drag la odorul ei. LUC. v, 19. Singurel ca un haiduc În surghiun ca norul Cată mîine să mă duc Și să-mi las odorul. IOSIF, P. 51. Ce odor de fetișcană mai era pe atunci baba asta Firoana! REBREANU, NUV. 193. Toate nopțile de dor, Toate chinurile noastre se sfîrșiră, drag odor! EFTIMIU, Î. 124, cf. DEȘLIU, G. 53. Bată-te, odorule, bată, Dragostea din lumea toată. DOINE, 64. Eu beu apă din izvor Și de tine nu mi-e dor, Că n-ai fost mare odor. BUD. P. P. 34. La plecare i-a dat și mă-sa o azimă într-o pereche de desagi, să nu-i moară de foame odorul. RĂDULESCU-CODIN, Î. 138, cf. ZANNE, P. VI, 541. (Glumeț) Lă purcelul, îl scaldă,... îl stringe de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache, odorul! CREANGĂ, P. 76. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de”) Ce-mi spui, frate? Și unde-ai găsit asemene odor de socru? ALECSANDRI, T. 1 224. Baba și cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare și nemulțumitoare erau. CREANGĂ, P. 284. Acum pricep eu ce odor de femeie am dobîndit. ISPIRESCU, L. 182. 3. Obiect care, dat de o persoană altei persoane, are o anumită semnificație, ori servește pentru a garanta sau a dovedi ceva: a) (regional) cadou de logodnă sau de nuntă, dar. cf. LM, POLIZU. În ziua hotărîtă pentru logodnă,... tinerii... își dau unul altuia „odor”. N. REV. R. IV, 70. Și ei să vorbea, Pe Lina să-i dea. Inele schimba, Hodorul lua. PĂSCULESCU, L. P. 155; b) (Învechit și regional) chezășie, gaj, zălog. Oprind odor pre Simeon, pînă vor veni. IST. UNIV. I, 30/7. Și spre siguranție i-au dat odor pre feciorii săi. ib. iv, 241/19, cf. ARH. OLT. XXI, 271; c) (regional) dovadă, mărturie concretă (despre realitatea unui fapt). Frunză verde merișor, De ți-i dor, de nu ți-i dor, Trimite-mi gura odor. SEVASTOS, c. 45. Ca să văd dacă ți-i dor, Mîine sară-s la pripor: Trimite-mi gura odor Într-o foaie de bujor. RĂDULESCU-CODIN, î. 353, cf. CIAUȘANU, V. 52, id. GL. – pl.: odoare și (neobișnuit, m.) odori (DDRF). – Și: hodor s. n. – Din scr. odor „pradă”.

ODOR³ s. n. (Nord-vestul Transilv.) Curte. cf. DDRF, h XVIII 21, BRAN, S., VAIDA. Iuă-i loc de casa ta, Scoate-a ciurdaru ciurda; Și iuă-i odorul teu, Va sufla vîntul perneu. MÎNDRESCU, UNG. 94, cf. CABA, SĂL. 91, ARHIVA, XXX, 275. Rămîi casă și odor, De măicuța h’i-mi-a dor. GR. S. VII, 28, cf. ARH. FOLK. I. 180, VI, 298, CHEST. II 393/373, ib. 399/367, ALRT II, 129, 331, ALR I 672/273, 302, 335, 337, 343, 345, 355, 357, 359. Și [= să] nu vie în odoru meu nici o marhă străină. ALR II 3 013/334, cf. ib. 2 725/346, ib 5 094/272, LEXIC REG. 17, 71. – PI.: odoare și (rar) odoruri (ALR I 672/343, LEXIC REG. 17). – Din magh. udvar.

ODOR⁴ s. n. (Regional) Despărțitură la un capăt al șurii, un fel de șopron alipit la șură (Mihăileni – Miercurea Ciuc). ALR II 5 284/574. – PI.: odoare. – Din magh. odor.