ODOR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.

odor¹ sn [At: EUSTRATIE, ap. GCR I, 114/16 / V: (reg) h~ / Pl: ~oare și (nob, sm) ~i / E: srb odor] 1 Obiect lucrat dintr-un metal prețios, adesea împodobit cu pietre prețioase Si: giuvaer. 2 (Pex) Orice obiect de mare preț. 3 (Îvr) Comoară. 4-5 (Lpl) (Veșminte scumpe sau) obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 6 (Fig; lsg) Ființă iubită, neprețuită. 7 (Fig; lsg) Copil. 8 Obiect care, oferit în dar, are o anumită semnificație, ori servește pentru a garanta sau a dovedi ceva. 9 (Reg) Cadou de logodnă sau de nuntă Si: dar. 10 (Îrg) Gaj. 11 (Reg) Dovadă concretă despre realitatea unui fapt.

ODOR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.

ODOR², odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (adesea împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. Raiul nostru se compunea din cinci-șase camere bogat mobilate, pline de sofale... și defel de fel de odoare. GALACTION, O. I 328. Poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. În brațul drept, Avea flori albe, dragi odoare. COȘBUC, P. II 258. ♦ (Mai ales la pl., adesea determinat prin «sfinte» sau o bisericești») Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. Au luat în mîini odoare sfinte, cărți. GALACTION, O. I 75. Să văd măiastra-ți mînă lucrînd odoare sfinte. ALECSANDRI, T. II 84. Au prădat bisericile și mănăstirile de odoare. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Fig. (Numai la sg.) Ființă iubită, prețuită. Baba și cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare și nemulțumitoare erau. CREANGĂ, P. 284. O vin-odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă. EMINESCU, O. I 172. Spune de-al meu dor, Scumpului odor. ALECSANDRI, T. I 404.

odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.

odor (persoană iubită) s. m., pl. odori

odor, -doare.

odor, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război”.