OBÎRȘIE, obîrșii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. Acest obicei... nu l-am mai întîlnit pe nicăieri la romîni de bună seamă că la turci e obîrșia lui. SEVASTOS, N. 239. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). Baba Rada avea nepoți care învățaseră prin școli și se însuraseră cu femei bogate, față de care își tăinuiau obîrșia. PAS, Z. I 191. Porecla îi este Bistrițanu, care-l arată unde îi e obîrșia. SADOVEANU, A. L. 190. Ești bun de limbuție, Dar unde-ți e dovada de-naltă obîrșie? ALECSANDRI, T. II 81. 3. Locul unde începe să se formeze albia unui rîu. Din culmi împădurite și stîncoase Reci obîrșii, A coborît Pîrîul cu pietroaie mari de munte. CAMIL PETRESCU, V. 23. Trecem pe la obîrșia izvoarelor sărate, peste vîrtoapele sălbatice ale Nemirei. VLAHUȚĂ, O. A. II 153. ♦ (Rar) Intrarea unei peșteri. O peșteră... a cărei obîrșie sau gură erea foarte largă. GORJAN, H. II 71. ♦ Capătul din deal al jilipului, lărgit ca o pîlnie, pe unde se introduc buștenii în jilip. 4. (Regional) Bucată de pămînt moștenită din tată în fiu; țarină, glie. Nu era supărat nici pe tată-său nici pe cai, că în loc să-l lase să se joace îl țineau cu ei la muncă. Că doar «obîrșia» trebuia arată. DUMITRIU, N. 147. – Accentuat și: (rar) obîrșie.