OBLICI, oblicesc, vb. IV. Tranz. (Popular și arhaizant) 1. A descoperi, a dibui; a găsi. E mîța de la vecina, Că mi-a oblicit, slănina. MARIAN, S. 136. Au început ei a se văiera pentru că le era frică să nu-i oblicească cineva. SBIERA, P. 5. Mîndro, de dragostea noastă Răsărit-a pom în coastă... Dușmanii l-au oblicit, Cu securile-au ieșit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 2. A afla, a auzi în taină, a prinde de veste, a simți. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. – Știi ceva? ai oblicit ceva? SADOVEANU, B. 39. Finii și vecinii, Dacă-mi obliciră Ce vrea lelea Firă, Mi se învoiră. COȘBUC, P. II 152. ◊ Absol. Mărculeț s-a dus de-acasă, Și turcu a d-oblicit... Și rău l-a batjocorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Intranz. Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți, cu oaste, Chiajna nu se turbură prea mult. ODOBESCU, S. I 115.