obiectivare sf [At: PERPESSICIUS, M. III, 143 / P: o-biec~ / Pl: ~vări / E: obiectiva] 1-2 Considerare a ceva ca fiind obiectiv (1, 3). 3-4 Dobândire de caracter obiectiv (1, 3).

OBIECTIVARE s.f. Acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei. ♦ Categorie filozofică și estetică desemnînd acțiunea de transformare a forțelor, aptitudinilor, gîndirii umane în rezultate cu o existență obiectivă. [< obiectiva].

OBIECTIVARE s. f. faptul de a (se) obiectiva. ◊ acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă. (< obiectiva)

obiectiva [At: ȘĂINEANU / P: o-biec~ / Pzi: ~vez / E: fr objectiver] 1 vt (Rar) A considera ceva ca fiind obiectiv (1). 2 vr A căpăta caracter obiectiv (3).

OBIECTIVA vb. I. tr. A considera un lucru ca obiectiv, ca existînd în afară de conștiința omului și independent de ea. ♦ refl. A deveni obiectiv. [Cf. fr. objectiver].

OBIECTIVA vb. I. tr. a transforma ideile, gândirea, aptitudinile în produse cu existență obiectivă, a considera ceva ca obiectiv (I, 1). II. refl. a căpăta caracter obiectiv; a se obiectiviza. (< fr. objectiver)

A OBIECTIVA ~ez tranz. (lucruri) A considera ca obiectiv. 2) A face să se obiectiveze. /<fr. objectiver

A SE OBIECTIVA pers.3 se ~ează intranz. (despre gînduri, planuri etc.) A se transforma în ceva obiectiv, real. /<fr. objectiver

obiectivà v. 1. a considera ca obiectiv; 2. a realiza o ideie.

*obĭectivéz v. tr. (d. obĭectiv). Rar. Consider ca obiectiv.

obiectivare (desp. -biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

obiectivare (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

obiectivare s. f. (sil. -biec-; mf. ob-), g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări

obiectiva (a ~) (desp. -biec-) vb., ind. prez. 1 sg. obiectivez, 3 obiectivează; conj. prez. 1 sg. să obiectivez, 3 să obiectiveze

obiectiva (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiectivează

obiectiva vb. (sil. -biec-; mf. ob-), ind. prez. 1 sg. obiectivez, 3 sg. și pl. obiectivează

OBIECTIVÁRE (< obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forțelor, aptitudinilor și gândirii omenești în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activități creatoare de valori, în produse de existență obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relației dialectice subiect-obiect, al acțiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziție cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, își generează conținutul din ideea absolută.