OBIECTIVÁRE, obiectivări, s. f. Faptul de a (se) obiectiva. – V. obiectiva.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ana_zecheru
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁRE s.f. Acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei. ♦ Categorie filozofică și estetică desemnând acțiunea de transformare a forțelor, aptitudinilor, gândirii umane în rezultate cu o existență obiectivă. [< obiectiva].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁRE s. f. faptul de a (se) obiectiva. ◊ acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă. (< obiectiva)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiectiváre (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivắrii; pl. obiectivắri
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
Laura-ana
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiectiváre s. f. (sil. -biec-; mf. ob-), g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁ, obiectivez, vb. I. Tranz. (Rar) A considera un lucru ca obiectiv (I 1); a transforma în valori cu existență obiectivă. ♦ Refl. A deveni obiectiv (I 1). – Din fr. objectiver.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ana_zecheru
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A OBIECTIVÁ ~éz tranz. (lucruri) A considera ca obiectiv. 2) A face să se obiectiveze. /<fr. objectiver
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A SE OBIECTIVÁ pers.3 se ~eáză intranz. (despre gînduri, planuri etc.) A se transforma în ceva obiectiv, real. /<fr. objectiver
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁ vb. I. tr. A considera un lucru ca obiectiv, ca existând în afară de conștiința omului și independent de ea. ♦ refl. A deveni obiectiv. [Cf. fr. objectivér].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁ vb. I. tr. a transforma ideile, gândirea, aptitudinile în produse cu existență obiectivă, a considera ceva ca obiectiv (I, 1). II. refl. a căpăta caracter obiectiv; a se obiectiviza. (< fr. objectivér)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiectivá (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiectiveáză
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
Laura-ana
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiectivá vb. (sil. -biec-; mf. ob-), ind. prez. 1 sg. obiectivéz, 3 sg. și pl. obiectiveáză
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIECTIVÁRE (‹ obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forțelor, aptitudinilor și gândirii omenești în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activități creatoare de valori, în produse de existență obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relației dialectice subiect-obiect, al acțiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziție cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, își generează conținutul din ideea absolută.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink