NĂZDRĂVAN, -Ă, năzdrăvani, -e, adj. 1. (În basme) Înzestrat cu puteri supranaturale, capabil să ghicească gîndurile, să prevadă viitorul și să săvîrșească isprăvi miraculoase. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile-mărului. ISPIRESCU, L. 29. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, chemă tovarășii săi deoparte. CREANGĂ, P. 249. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. EMINESCU, N. 14. ◊ (Substantivat) Voinea, ca un năzdrăvan ce era, ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraților și cumnatelor. POPESCU, B. III 9. Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. 2. Care iese din comun, extraordinar, minunat. Tat-tău... nu va da peste noi pînă nu va săvîrși o faptă năzdrăvană. ISPIRESCU, L. 216. El s-au dus ca să găsească... Două oi țigăi, bîrsane Și copile năzdrăvane. ALECSANDRI, P. P. 302. 3. Care se ține de năzbîtii; care provoacă hazul, poznaș, glumeț. Om chipeș, hazliu, năzdrăvan, de te ții cu mîna de inimă. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Fig. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. TEODORESCU, P. P. 184. – Variante: năzdravan, -ă (ALECSANDRI, P. P. 2), năzdravăn, -ă (RETEGANUL, P. I 25), nezdravăn, -ă (COȘBUC, P. II 138) adj.