NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic). 1. (Arată posesia; la singular indică posesorul multiplu și obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît și obiectul posedat multiplu) Care aparține vorbitorului și unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. ▭ Și pe-nserat, la casa noastră... Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. ◊ (Pronominal) O casă... mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8. ◊ (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o țară etc.) În frumoasa noastră țară, luna florilor sosește. BELDICEANU, P. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. BĂLCESCU, O. II 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, M. 21. 2. (Arată apartenența la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparține vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, Î. 21. Stați și nu vă tulburați. Oamenii noștri nu se întorc încă. SADOVEANU, M. C. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undițile cu folos. id. N. F. 101. ◊ (Pronominal) Avem noi, la Iași, un scriitor dintre ai noștri, de locul lui din Ardeal. SADOVEANU, N. F. 109. Doamne! bine-ți mai șede, jupîneșică; parcă ești una de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. ♦ (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pl. m.) Ai noștri = a) partizani politici. Trăiască ai noștri, d-le Iancule! CARAGIALE, O. II 76; b) persoane care împărtășesc aceleași idei sau principii. E dintre ai noștri. 3. (Arată relații în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se află cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte în relații de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iași, unde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru. SADOVEANU, N. F. 107. ◊ (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noștri? CREANGĂ, P. 13. 4. Care ține de vorbitor și de grupul din care face parte; al vorbitorului și al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufletește de vorbitor și de grupul din care face parte. Iaca și Corniță al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzășița. Ce-i, dragul mamei? SADOVEANU, N. P. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri... Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. 6. (În stilul oficial și solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepozițiile și locuțiunile prepoziționale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului și a nourilor. SADOVEANU, N. F. 101. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. – Variantă: (Transilv.) nost, noastă, noști, noaste (GOGA, P. 11, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55), adj. pos.