NORVEGIANĂ s. f. (< fr. norvégien): limbă germanică din grupul nordic, vorbită de norvegieni, locuitori ai Norvegiei. A cunoscut două faze în dezvoltarea ei: vechea norvegiană (până în secolul al XVI-lea) și noua norvegiană (din secolul al XVII-lea până azi). În secolul al XIII-lea, literatura veche norvegiană ajunsese la o mare înflorire (reprezentată prin culegeri de legi și traduceri de opere religioase și istorice). Ocupația daneză timp de trei secole (1536-1814) a impus daneza ca o limbă oficială, n. reducându-se la un grup de dialecte locale folosite ca limbă de conversație familială. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-a intensificat lupta de impunere a n. ca limbă literară. Influențată puternic de dialectele norvegiene în pronunțare, în structura gramaticală și în vocabular, daneza literară norvegiană a devenit cu timpul o limbă nouă, deosebită de daneza vorbită în Danemarca. Aceasta a fost numită dano-norvegiana sau riksmal, fiind folosită până azi ca limbă oficială în Norvegia (în această limbă a creat marele dramaturg Ibsen). Alături de această limbă s-a mai creat una, artificială – landsmal – din elementele luate din dialectele locale (mai ales din cele de apus). Aceasta a fost și este folosită ca a doua limbă oficială a Norvegiei, în presă, în școală și în literatură. Numele celor două limbi au fost între timp schimbate în nynorska și bokmål, între ele existând o mare concurență cu sorți de izbândă pentru bokmål. În această limbă, scriitorii au dezvoltat o literatură caracterizată printr-o mare bogăție de stiluri.