NEBUNIE, nebunii, s. f. 1. Pierdere a judecății datorită unei boli mintale; alienație mintală, demență. Suferința care lucea ca o nebunie în ochii lui Tudor îi ținea pe tustrei treji. SADOVEANU, O. VII 63. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. CAMIL PETRESCU, U. N. 187. Pentru că mă văd tristă și pe gînduri, zic că dau semne de nebunie. ALECSANDRI, T. I 188. ◊ Loc. adv. (Determinînd verbe ca: «a iubi», «a plăcea» etc.) La nebunie = cu mare intensitate, foarte mult. Pe urmă mi-a citit niște scrisori de dragoste, de la o fată, care-l iubea la nebunie și dormea cu poeziile lui sub pernă. VLAHUȚĂ, O. A. 193. Mănunchiul plăcu foarte mult Arăpușchii, căci iubea florile la nebunie. POPESCU, B. III 82. 2. Faptul de a fi nesocotit, nechibzuit. Eu cu nebunia mea am cutezat să-i necăjăsc. DRĂGHICI, R. 89. 3. Faptă nesocotită, nechibzuită, nesăbuită, prostie. Nu îndrăzni în țară păgînă să faci vreo nebunie, ca să nu-ți pierzi capul. SADOVEANU, Z. C. 302. Aveai figura unui om ce merge să se ucidă: mi-era teamă să nu faci vreo nebunie. BOLINTINEANU, O. 389. ♦ Năzdrăvănie, poznă. În Moși... au făcut tot felul de nebunii. PAS, Z. I 126. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ♦ Neastîmpăr, zburdălnicie. Rîdea c-un fel de copilăroasă nebunie. EMINESCU, N. 83. 4. Faptă de om nebun; grozăvie, oroare.