măgură f., pl. ĭ (gep. *mögila, de unde vine și rom. maglă, mîglă și movilă, ca mătură, vsl. metla; vsued. môghe, sued. dial. moge, norv. muge, morman, alsacian mögel, codru de pîne. D. rom. vine alb. mágulĭă, deal, de unde și ngr. magúla și mogúla, movilă, mágulon, obraz [ca fr. mamelon, țîță și deal rătund], rut. pol. ceh. Magúra, numele unuĭ munte. V. măgulesc). Muncel izolat. Ilf. Dîmb.