MĂCĂÍT s. n. Faptul de a m ă c ă i; strigăt caracteristic raței; măcăitură, (rar) măcăială, măcăire. Cf. PONTBRIANT, D., DDRF. Pe la miezul nopții, mama Catrina se deșteaptă de măcâitul rațelor din coștereață. BUJOR, S. 29, cf. 78. Au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodâcit, măcăit. PETRESCU, R. DR. 49. Întregul stol, la măcâitul grav al rățoilor, se ridica din baltă bătînd năprasnic din aripi. SADOVEANU, O. VIII, 205, cf. X, 462, 485. ◊ F i g. Măcăitul muierilor. DDRF. – Pl. : măcăituri. – V. măcăi.