MÎNTUIÁLĂ s. f. 1. (În l o c. a d j. și a d v.) De mîntuială = superficial, grăbit, pe deasupra, numai ca să zici că ai făcut ceva. Școala era numai de mîntuială. CREANGĂ, A. 81, cf. VLAHUȚĂ, O. A. 502. El moțăie din cap și răspunde de mîntuială. SANDU-ALDEA, ap. CADE. Sandu Buhuș răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul la chip și la port. C. PETRESCU, O. P. I, 65. Cei care nu luaseră parte la expediție învățau de mîntuială. BRĂESCU, A. 153, cf. SCRIBAN, D. Nu ne putem permite. . . să facem lucruri de mîntuială și la întîmplare. CONTEMP. 1949, nr. 165, 6/3. Voia, înainte de-a face slujba, să știe cît i se plătește, iar dacă i se plătea puțin, o făcea de mîntuială. PAS, Z. I, 232. Oamenii muncii resping lucrările literare lipsite de idei, false, lucrările cenușii, făcute de mîntuială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. 2. (Regional, în l o c. a d v.) Pe mîntuială = aproape de sfîrșit, pe sfîrșite, pe isprăvite. Cind tîrgul era pe mîntuială, mînca repede o bucățică de turtă de popușoi. ap. CADE. - Mîntui + -eală.