muțire sf [At: ALECSANDRI, S. 154 / Pl: ~ri / E: muți] (Rar) 1-2 Pierdere (definitivă sau) temporară a facultății de a vorbi, din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc. 3 (Fig) Încetare a oricărui zgomot Si: liniște, tăcere.

MUȚIRE s. f. Faptul de a amuți, de a nu (putea) vorbi; muțenie, tăcere. Îți trimit cel întîi snop de strofe... după un an întreg de muțire. ALECSANDRI, S. 154.

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

amuți¹ vt [At: DA / Pzi: ~țesc / E: amuța css] A asmuța.

amuți² v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: ~țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.

muțesc, ~ească a vz mutesc

muți vi [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pzi: ~țesc / E: mut] (Pop) 1-2 (D. oameni) A pierde (definitiv sau) temporar facultatea de a vorbi din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc. 3 (D. organele vorbirii) A nu mai putea emite sunete articulate. 4 (D. glasuri, zgomote etc.) A scădea în intensitate Si: a amuți.

AMUȚI (-uțesc) I. vb. intr. 1 A deveni mut, a-și pierde graiul: cineva poate să amuțească în urma unei emoțiuni puternice, a unei boale ¶ 2 Fig. A nu mai da semn de viață, a fi în neactivitate: politica predominînd, literatura a amuțit (NEGR.) ¶ 3 A nu mai vorbi cîtva timp, a tăcea de-odată: de-odată amuțirăm cu toții (VLAH.) ¶ 4 Fig. A înceta de a mai face sgomot: cînd sosea în toiul horei, amuțea zarva (DLVR.); pianul amuțește ca prin farmec (CAR.). II. vb. tr. 1 A face pe cineva să ajungă mut: De gură m’au amuțit (SEV.) ¶ 2 Fig. A opri ceva de a mai face sgomot: rîul... amuțindu-și valurile, adoarme sub un mal înalt de piatră (VLAH.). III. ‡vb. refl. A-și opri glasul, a tăcea: amuțește-te, pune mîna ta preste gura ta (BIBL.) [lat. *ammutīre < mutus].

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muți (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

MUȚI vb. IV v. amuți.

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muți vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

A AMUȚI ~esc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire

amuțì v. 1. a (se) face mut;. 2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură); 3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].

muțì v. a deveni mut. [Lat. MUTESCERE].

amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.

2) muțésc v. intr. (d. mut saŭ lat. mutesco, a. î.). Amuțesc, devin mut.

muțire s. f., g.-d. art. muțirii; pl. muțiri

!muțire s. f., g.-d. art. muțirii; pl. muțiri

muțire s. f., g.-d. art. muțirii

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, 3 sg. amuțește, imperf. 1 amuțeam; conj. prez. 1 sg. să amuțesc, 3 să amuțească

muți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, 3 sg. muțește, imperf. 1 muțeam; conj. prez. 1 sg. să muțesc, 3 să muțească

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 să amuțească

muți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, imperf. 3 sg. muțea; conj. prez. 3 să muțească

amuți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțească

muți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, imperf. 3 sg. muțea; conj. prez. 3 sg. și pl. muțească

amuțesc, -țească 3 conj., -țit prt.

amuți (-țesc, -it), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).

AMUȚI vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.

MUȚI vb. 1. (MED.) a amuți. 2. a amuți, a dispărea, a înceta, a se liniști, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

AMUȚI vb. 1. (MED.) a muți. 2. a dispărea, a înceta, a se liniști, a muți, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

MUȚI vb. 1. (MED.) a amuți. 2. a amuți, a dispărea, a înceta, a se liniști, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

A amuți ≠ a se auzi

MUȚIRE s. f. (Rar) Faptul de a m u ț i. (F i g.) Îți trimit cel întîi snop de strofe . . . după un an întreg de muțire. ALECSANDRI, S. 154. – V. muți.

MUȚI vb. IV. (Popular) I n t r a n z. 1. (Despre oameni) A pierde facultatea de a vorbi, a devenit mut (I 1) din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc.; (despre organele vorbirii) a nu mai (putea) emite sunete articulate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ASACHI, S. L. I, 104. Preoții cu toți muțea. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Sulgerul își plecă fruntea în tină, tăcînd. – Ai muțit ? SADOVEANU, O. X, 136, cf. ALRM II/I h 42. ◊ R e f l. Nu pot ca să-ți răspund, Căci gura mi s-a muțit. POP., ap. HEM 1 119. ◊ T r a n z. f a c t. (Mai ales în superstiții) Ce fel de spirit rău vine mai întîi la dînsul . . . e în starea să-l muțească. MARIAN, NA. 131. Vînturile rele . . . bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc. PAMFILE, VĂZD. 44. Cunosc acești filozofi pe lîngă asta și meșteșugul depărtării farmecelor, căci și pe dînșii a încercat ea să-i încurce, să-i muțească. SADOVEANU, D. P. 110. Ielele . . . Pe cale-au întîlnit, La ea au răcnit, De gură o au muțit. TEODORESCU, P. P. 381. Să te-ajungă jalea mea . . . Mîna dreaptă să-ți sclintească, Limba-n gură să-ți muțască. ȘEZ. I, 9, cf. BiBiCESCu, P. P. 54. Cînd peste un om dau asemenea vînturi, îl înnebunesc, . . . îl muțesc. ȘEZ. V, 142, cf. I, 245. L-a văzut De limbă muțit, Di uochi chiorît. GRAIUL, I, 300. (Prin analogie; despre animale) Nouă armăsari venit-au, De gură muțiți, De vederi orbiți. MARIAN, V. 214. ◊ L o c. a d v. (Regional) Pe muțite = mutește, pe tăcute, pe înfundate. L-o bătut pe muțite. ALR II 3 599/414. 2. (Despre glasuri, zgomote etc.) A înceta, a se potoli. a se liniști. Astăzi glasul clevetirii a muțit. ALECSANDRI, ap. TDRG. Cortina se ridică și freamătul sălii muți. C. PETRESCU, C. V. 249. - Prez. ind.: muțesc. $- V. mut.